Descoperisem cartea cu doar cateva ore mai devreme, cand ma intorsesem de la scoala iar acum eram deja cufundata iremediabil in lumea ei. Imagini mi se buluceau in fata ochilor. Citeam grabit, cu sufletul la gura, sorbind fiecare cuvant, fiecare inteles ascuns. Semnele de punctuatie alergau bezmetice de-a lungul paginilor. Totul se intampla acum, aici, in fata ochilor mei cu o viteza ametitoare. Citeam pasaje intregi tinandu-mi respiratia de emotie. Imi simteam pulsul in gat zbatandu-se disperat iar degetele strangeau inconstient paginile cartii ca atunci cand apropierea de cineva drag iti da curajul sa continui.
Intunericul se asternu greori dezvaluind incet dar sigur ororile noptii.
O liniste apasatoare mi se strecura printre ganduri ca un semnal de alarma. Pentru un moment, totul disparu de ca si cum cartea care isi lasase monstrii sa umble liberi prin mintea mea ii surghiunise acum, din nou, in interiorul paginilor sale. Am ridicat ochii si am inceput sa ma reconectez la realitae. Aveam nevoie de asta ca de o gura de aer dupa o scufundare prelungita. Trebuia sa constientizez ca totul se intampla acolo, in carte, in oraselul Salem’s Lot imaginat de Stephen King si nu aici, in camera mea din Braila.
Cand m-am dezmeticit, afara incepuse sa ploua frenetic iar vantul vuia infricosator trosnind crengile copacilor, victime inocente ale acestui carnagiu. Stropi mari se izbeau cu cruzime de geamul camerei mele in timp ce gemetele de durere ale copacilor imi rasunau in auz asemeni unor strigate disperate de ajutor. Un tunet se rostogoli pe cer iar ecoul sau fu inghitit de abisul furtunii aproape instantaneu. Am tresarit si, incercand sa ma agat de orice frantura de realitatea, am inceput sa calculez distanta la care se aflau norii de pamant. Opt secunde mai tarziu cerul se lumina dand la iveala peisajul dezolant al unei batalii deja pierdute.
In camera, intunericul navalea in toate partile bulucindu-se haotic, umbre, fantasme, monstri erau toti acolo si toti tinuti la distanta de lumina unui singur bec, cel al lampii de citit. Am respirat adanc ca atunci cand iti iei inima in dinti sa faci ceva de care iti este teama. Eram pe cale sa eliberez din nou monstrii din paginile cartii.
Am reluat lectura de la confruntarea dintre vampir si preot. Imi amintesc franturi de ganduri si imagini care imi treceau prin minte atunci. Incercam sa ma conving ca indiferent ce se intampla, in final binele invinge. „Trebuie!”, „Dar ce se intampla?” , „Nu te lasa intimidat”, „Credinta este o arma infailibila”, „Nu-l asculta! Incearca disperat sa te dezarmeze dar nu va reusi.... sau...poate.... are dreptate... iar tu stii asta...credinta ta este ciobita.”, „Indoiala, nesiguranta, el simte tot si foloseste asta impotriva ta.”, „Iar acum ca ai inteles este deja prea tarziu”,„Nimic nu te mai poate salva”, „Totul e pierdut!”.
Citeam absorbita in paginile cartii, transpusa in alta dimensiune si cu rasuflarea taiata, sperand intr-un miracol. Dar binele nu invinge intotdeauna. Ce lectie tragica.
La un moment dat un val de aer rece mi se lovi de fata. Am ridicat incet ochii din carte ca atunci cand iti este teama de ce ai putea vedea cu toate astea insa nu te poti abtine sa nu privesti. Am stat asa, cu respiratia taiata, fara sa vad ceva in fata ochilor cateva fractiuni de secunda. Intr-adevar, creierul are capacitatea de a te proteja de ceea ce vezi. Intunericul luase forma umana. Era acolo, in camera mea, la doi metri de mine si adulmeca asa cum fac lupii inainte sa-si atace prada.
Un amestec irezistibil de groaza si curiozitatea mi se raspandi in vene asemeni unui drog paralizant. Fiecare nerv din corpul meu striga, urla in disperare PERICOL! insa nimic nu avea efect. Incremenisem, cu ochii larg deschisi si cu inima batandu-mi sa-mi sara din piept, urmaream inevitabilul producandu-se.
Pasind atat de usor incat parea ca pluteste, forma se apropie mai mult de mine. Pe masura ce inainta am inceput sa simt un miros greu, o combinatie gretoasa de pamant reavan si mirosul dulceag de putrefactie. Asteptam, asemeni prazii inoculate cu venin, inerta, sosirea pradatorului.
Acum era inde-ajuns de aproape pentru a-i vedea trasaturile fetei si ..ochii... Ochi aceia hipotici ce pareau ca deschid insusi abisul etenitatii. Ochii aceia in care te-ai fi cufundat cu buna stiinta indiferent daca asta ar fi insemnat suferinta eterna.
Am simtit o atingere cadaverica in podul palmei urmata de senzatia unui lichid caldut ce se prelingea pana in varfurile degetelor. Simteam picaturile desprinzandu-se alternativ cand de pe un deget cand de pe altul si o placuta senzatie de caldura imi cuprinse corpul. Ma simteam in deplina siguranta scufundandu-ma parca intr-o imensa mare atemporala. Corpul meu, lipsit de greutate, plutea in deriva intr-o senzatie indescriptibila de liniste interioara.
Un zgomot infundat, ca atunci cand scapi ceva greu de la o inaltime considerabila, se auzi undeva in fundal, urmat de contururile nedefinite a doua voci. Mi-am mijit cu greu ochii. In camera era lumina iar soarele imi zambea strengar din partea cealalta a universului. M-am uitat la ceas si, total nesurprinzator, intarziasem deja la scoala. Am sarit din pat ca arsa si am inceput sa ma pregatesc de plecare. Cand usa camerei mele s-a deschis, m-a intampinat o privire de gheata, ne dispusa sa imi acorde circumstante atenuante. Am cautat in graba o scuza iar prima care mi-a venit in minte, nu si cea mai plauzibila insa, a fost ca nu am putut dormi din cauza furtunii de aseara.
Pentru un moment am avut senzatia ca se face frig in jurul meu pentru ca privirea de gheata ma tintuise cu atata hotarare locului incat n-am mai putut continua argumentatia. Dupa cateva momente a continuat sec: ”Cred ca ai visat pentru ca azi noapte nu a fost nici o furtuna.”
Putin intrigata insa si bucuroasa pentru ca asta insemna ca tot ce „se intamplase” noaptea trecuta fusese numai in imaginatia mea, am plecat alergand spre scoala. Pe drum insa m-am surprins scarpinandu-ma fara motiv la incheietura mainii drepte. Cand m-am uitat am avut senzatia ca totul in jurul meu incepe sa se roteasca din ce in ce mai rapid. Aveam o zgarietura adanca de-a lungul incheieturii.
Am decis, cateva minute de cosmar mai tarziu, ca probabil ma zgariasem accidental in timp ce dormeam. „Asta trebuia sa fie explicatia” am gandit eu usurata. Mai ales ca vampirii nu exista, nu-i asa?
Un Concurs al Amintirilorhttp://www.nemira.ro/blog/un-concurs-al-amintirilor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu