Poveste cu Monstri

Era o dupa-amiaza calduta de toamna in care soarele imbujora obrajii copiilor. Frunzele aramii se jucau in adierea vantului iar clinchetul lor diafan parea ca intoneaza o arie dintr-o opera binecunoscuta. Lorena se juca in parc impreuna cu parintii ei si era cel mai fericit copil de pe planeta.

Asa isi imagina Lorena, cea din zilele noastre, acea minunata zi pe care o retraia la infinit si pe care o imbunatatea de fiecare data adaugandu-i detalii colorate. Era una dintre cele mai frumoase amintiri ale copilariei ei de care se agata cu disperare pentru a-si pastra umanitatea si sanatatea mintala.

Nu stia daca afara este zi sau noapte si cu atat mai putin daca este toamna. Era inchisa intr-o camera minuscula cu pereti crapati si cu gratii in dreptul geamului aflat la mai mult de doi metri de la nivelul solului. De la inaltimea ei, Lorena nu putea vedea nici macar cerul. Usa era metalica si foarte solida iar cand se deschidea facea un zgomot sinistru, un scartait terifianta pe care Lorena il avea infierat in memorie.

Un fior de teama i se raspandi in organism si ganduri teribile dadura navala. Isi amintea... Din nefericire insa isi amintea lucruri pe care si-ar fi dorit sa le uite pentru totdeauna, traume incredibile, monstrii reali. Lucruri atat de ingrozitoare incat si-ar fi dorit ca mintea ei le fi blocat.

Nu mai stia cand vazuse lumina zilei ultima oara. Trecuse oare o zi? o saptamana? o luna? Timpul isi pierdea valoarea iar absenta liniaritatii lui o facea pe Lorena sa se simta foarte vulnerabila. Rememora locuri familiare, studioul in care lucra, apartamentul in care locuia. Restul erau numai fragmente, bucati imprastiate de amintiri: un buchet de flori in vizorul usii, o cearta cu un vecin galagios, o dragoste pierduta, o frantura a unei stiri la TV care anuta existenta unui criminal in serie in orasul in care locuia, etc.

Dintre toate aceste amintiri faramitate si zdrobite, cea mai valoaroasa era chiar cea de pe urma, cea referitor la stirea TV. Nu avusese timp sa asculte toata stirea la momentul respectiv insa isi amintea ca victimele fusesera abuzate si li se gasisera urme de droguri in sistem. Un fapt ciudat era acela ca victimele erau gasite sfasiate ca atunci cand un animal salbatic le-ar fi atacat.


Toate eceste detalii ii navalisera in minte inca din primul moment al incarcerarii sale, incercase sa lupte, sa se opuna insa dupa un timp nu mai reusea sa gaseasca in ea forta necesara, mai ales ca drogurile ii provocau perioade lungi de inconstienta. Nu isi putea aduce aminte cum a ajuns acolo, cum fusese rapita.

Nu-i vazuse niciodata fata omului care intra periodic in carcera ei si asta pentru ca era in permanenta acoperita cu o masca asemeni celei pe care o poarta chirurgii cand intra in operatie. Isi dorea sa ii poata vedea fata macar o data pentru a-l putea umaniza, pentru a putea intelege ca este doar un om, cineva care putea sangera la fel ca ea si nu un monstru mitologic, o creatura a infernului imposibil de invins. De fiecare data cand auzea pasi pe culoarul ce trecea prin fata usii sale, sangele ii ingheta in vine. Era asemeni mielului ce-si asteapta taierea. Stia insa ca nu este singura victima, auzea tipete disperate, urlete de groaza trecand prin peretii grosi ai carcerei sale. Mai erau si altii ca ea, inchisi, chinuiti, molestati.

In seara aceea Lorena isi imagina mobilierul suftageriei sale proiectat in interiorul carcerei. Dintr-o data ambianta devenise mai calda. Incepu sa se plimbe agale printre piesele de mobila imaginare, avand grija sa nu loveasca ceva. Se aseza pe pat sau mai bine zis pe cimentul rece si umed si isi deschise o carte, o carte pe care nu apucase sa o termine de citit asa ca acum incerca sa ii imagineze un final fericit. Simtea mirosul de cafea proaspata ce-i ascutea simturile si adierea plapanda a vantului de vara ce razbatea prin ferestrele larg deschise.

Undeva in camera alaturata se auzira niste pasi. Trebuie sa fie Tiberiu, se gandi si un zambet strengar ii aparu pe buze. Zgomotul de pasi se apropie dupa care se opri busc. Lorena facu doi pasi inainte vrand parca sa vina in intampinarea iubitului ei insa dupa o scurta pauza, un zgomot ca un zdruncinat puternic se auzi urmat de un scartait sinistru.

Dintii Lorenei incepura sa clantane involuntar, se refugie intr-un colt al carcerei cu mainile deasupra capului, scancind ca un copil si tremurand din toate incheieturile. Cu ochii stransi incercad parca sa izgoneasca acea aratare monstruoasa. Stia ca cineva intrase in celula ei insa nu voia sa stie, nu voia sa vada, nu, nu.

Nu se intampla nimic in urmatoarele minute astfel ca, Lorena isi lua inima in dinti si deschise ochii. Se afla intr-o camera cam de aceleasi dimensiuni ca si celula ei insa mult mai intunecoasa si mai rece. Un bec chior se clatina in mijlocul tavanului fara sa lumineze mai mult de un sfert din camera. Se sprijini cu mainile de podea pentru a se ridica in picioare si a porni in explorarea acestei noi cutii de chibrituri in care era inchisa.

Pe jos era ud si lipicios. Isi sterse mainile pe lateralul bluzei dupa care se uita absenta la palmelei ei incercand inca sa dezvaluie misterul prin care ajunsele in acea camera. Ochii i se pironesc in palme si, socata, incearca sa isi curete mainile pe marginea bluzei tremurand din ce in ce mai tare. Dar nu vrea sa se ia. Nu vrea! Mainile ii erau pline de sange. Sange proaspat ce baltea pe cimentul denivelat al celulei. Intr-una din aceste balti, luna plina se refelecta crud devenind astfel singurul martor al acestei tragedii. Ridica ochii inecata de groaza si cerceta cu atentie peretii incaperii. Camera aceea era un abator.

Dintr-un colt intunecat al camerei, un marait amenintator se ridica pana la urechile Lorenei. Parea sa fie un animal mare, nimic din ce stia nu putea scoate sunetele acelea. „Deci asta se intampla cu victimele, de asta erau sfasiate cand le descopereau cadavrele” se gandi ea infiorandu-se de sfarsitul care o asteapta. Groaza o pironi locului asteptand ca fiara sa faca o prima miscare. Nu putea vedea nimic, auzea doar maraitul dandu-i tarcoale din ce in ce mai aproape, din ce in ce mai flamand si mai insetat de sange proaspat. Adrenalina ii facuse simturile si refelxele de o suta de ori mai ascutite. O liniste asemeni celei inaintea furtunii o cuprinse. Acum era pregatita.. orice ar fi.

Totul se petrecu intr-o fractiune de secunda. Fiara sari si o puse la pamant iar Lorena isi infipse cat de adanc putu mainile in grumazul monstrului strangand cu toate puterile care ii mai ramasesera. A avut senzatia ca a durat ani pana cand, sufocata, bestia ramase inerta pe cimentul inchisorii.

Cu o privire demnta in ochi, acoperita de sange si clatinandu-se amenitator, Lorena se ridica si se indrepta catre usa masiva de fier care, spre mare ai surprindere era dechisa. Iesi si continua sa mearga tinandu-se de pereti, cautand o usa. Isi arunca privirea asupra coridorului lung si ramase uimita sa vada cate carcere erau. Nu avea timp acum sa ii salveze pe toti, nu putea sa se opreasca din drum pentru ca stia ca daca se opreste nu va mai gasi in ea forta sa continue apoi.

Continua sa mearge, avea senzatia ca a mers kilometri intregi desi privirea ii spunea ca nu s-a indepartat mai mult cativa zeci de metri de locul supliciului ei. Intr-un final gasi o usa care parea sa fi fost folosita candva drept iesire de urgenta in caz de incendiu pentru ca avea inca insemnele specifice. Iesi si continua sa merga pana cand picioarele refuzara sa o mai asculte. Voia sa puna
o distanta cat mai mare intre ea si acel loc.

Cand incepu sa se lumineze era deja in fata apartamentului sau. Faptul ca se aflat acolo era raspunsull tuturor rugaciunilor pe care le inaltase, raspunsul tuturor lacrimilor pe care le varsase, tot ceea ce si-a putut dori vreodata. Cauta cheia in ciubarul plantei ornamentale de pe culoarul principal, acolo unde o lasa de obicei, descuie usa si inra in apartament. „Acasa! In sfarsit Acasa!” se gandi ea usurata.

Voia sa faca un dus, sa-si schimbe hainele si apoi sa plece la politie pentru a incerca sa ajute si celelalte victime ramase in urma. Deschise televizorul; voia sa stie ce data era, oare cat timp fusese inchisa? Schimba grabit canalele.. la un moment dat o imagine cunoscuta ii atrase privirea si comuta telecomaada pe acel canal.

Era imaginea uneia dintre victimele a criminalului. Un medic legist ii analiza ranile in timp ce politistii emiteau ipotezele unei crime ritualice sau unui varcolac. Ochii Lorenei aproape ca se lipira de ecran. Trei secvente mai tarziu, investigatorii descopera o alta victima a criminalulu si renunta la ipoteza crimei ritualice. Lorena recunoscu si ce-a de-a doua victima din ceea ce isi aducea ea aminte ca fiind o stire TV. Era de fapt un serial politist de televiziune.

Nu mai intelegea nimic...

Cateva minute mai tarziu, serialul se intrerupse brusc.

„Intrerupem programul normal pentru o stire importanta. In cursul acestei nopti o pacienta a Clinicii de Psihiatrie al Spitalului Sfanta Paraschiva a omorat un asistent si a evadat. Femeia sufera de o boala ce nu-i permite sa separe lumea reala de halucinatiile bolii fiind astfel extrem de periculoasa”. In timp ce stirea se deruleaza pe ecran aparu o fotografie a unei fete zambitoare ce semana exceptional de bine cu ea.

Imagini incepura sa se buluceasca in mintea ei. Cea a unui barbat cu o seringa in mana se suprapuse peste imaginea fiarei iar ochii monstrului se metamorfozara in cei ai barbatului pe masura ce viata se scurgea din ei.

Iesi pe balcon, respira adanc dupa care ramase cateva minute admirand privelistea orasului care abia incepea sa zumzaie. Apartamentul ei de la etaul sapte ii oferea o priveliste panoramica desavarsita asupra intregii zone. Aerul rece al diminetii ii trezea simturile. Era mai plina de viata ca oricand.

Pasi hotarate pe marginea balconului mentinandu-se intr-un echilibru precar, arunca o ultima privire spre orasul pe cale sa se trezeasca dupa care isi lasa greutatea sa o conduca. Isi tinu ochii larg deschisi si mainile desfacute intr-o imbratisare eterna.