Inglorious Basterds este unul dintre cele mai faine filme pe care le-am vazut in ultimul timp, o combinatie incredibila intre viziunea halucinanta a luiTarantino si dementa contagioasa a lui Brad Pitt. Tarantino se depaseste pe el insusi.
A movie definitely worth seeing!
 |  |  |
Zilele trecute am primit un mesaj pe messenger referitor la un bebelus care avea nevoie de transfuzie dintr-o grupa de sange destul de rara.
Ceva din mesaj m-a facut sa vreau sa ma implic mai ales ca era o situatie destul de dramatica. Mama bebelusului murise la nastere, lucru la care nu te astepti sa se intample in secolul XXI.
Am pus mana pe telefon si am sunat la numele de telefon puse la dispozitie insa n-am primit nici un raspuns lucru care m-a intrigat putin.
Putin mai tarziu in aceeasi zi am aflat ca bebelusul murise si m-am simtit cumva vinovata ca nu am putut interveniu mai devreme.
Nimic din ceea ce as spune sau as face nu poate schimba ce-a fost insa pot cu siguranta, ca de acum inaite, sa merg periodic sa donez sange pentru ca situatia sa nu se mai repete, sa stiu ca am facut tot ce tine de mine pentru a evita asa ceva.
De la inaltimea celui de-al saptelea etaj, Maria admira privelistea orasului. O adiere a vantului ii alinta buclele castanii. Se uita la un punct fix, aflat undeva in departare dupa care pasi hotarata peste balustrada si isi lasa corpul sa alunece. Cu bratele larg deschise urmarea cum pamantul se apropia din ce in ce mai mult de ea. Incepea sa distinga detaliile chioscurior de ziare, culoarea pavajului, o multime de lucruri marunte. Nu putea sa respire din cauza vitezei cu care vantul ii apasa fata in cadere. Iar pamantul continua sa se apropie....
Un tipat ascutit se infipse in panza noptii iar Maria se trezi buimaca. Era acelasi cosmar, cel in are viseaza ca se arunca in gol, cel care ii bantuia noptile de aproape o luna si care o inspaimanta de fiecare data mai mult. Se gandea ca poate este un semn, ca poate trebuie sa inteleaga ceva din visul acela. De fiecare data avea aceleasi intrebari, aceleasi dileme dupa care ajungea inevitabil la aceeasi conluzie „stii ce? daca vrei sa inteleg ceva, fii mai explicit oricine ai fi!”. Asa isi incheia Maria monologul adresat fiintei imaginare care ii chinuia noptile cu astfel de mesaje de neinteles.
Arunca o privire pe geamul camerei sale prin care luna ii zambea rece si distanta in timp ce razele ei umpleau camera cu o atmosfera de basm. ”Maine e luna plina” isi spuse Maria.Poate o sa dorm mai bine apoi.Dusumeaua camerei ei scartai subtil si un aer racoros ii lovi fata si narile. Zambi ca atunci cand reintalnesti un vechi prieten si dintr-o data se simti mai in siguranta. „Ai venit?.” Dupa care zambi strengaresc, se inveli si incerca sa mai doarma putin.
A doua zi se trezi destul de obosita si, cu ochii carpiti, se indrepta catre bucatarie unde spera ca mirosul de cafea sa-si faca efectul magic si sa inlature monstrii din timpul somnului.
Isi lua cana aburinda si se indrepta catre sufragerie unde se afunda intr-un fotoliu mare si pufos, meditand in continuare la visul acela ciudat ce se repeta la nesfarsit.
Maria fusese dintotdeauna fascinata de inexplicabil iar asta se datora in mare masura bunicii ei, o batrana care vedea lumea prin prisma magiei care o guverna. Batrana, Oma, cum ii spunea Maria, traise toata viata la tara, int-un catun uitat de lume impartind leacuri si ierburi satenilor care veneau sa ii ceara ajutorul. Intr-o societate arhaica in care electricitatea inca nu patrunsese, femeia era un punct de referinta impreuna cu preotul si invatatorul. Era, de cele mai multe ori, ultima speranta atunci cand stiinta si credinta dadeau gres. De la ea invatase Maria denumirile si intrebuintarile ierburilor, descantece de alinare a durerilor si blesteme infricosatoare.
Stia ca lumea in care traim nu se rezuma la ceea ce vedem iar faptul ca inca de mica stia sa numeasca toti monstrii ce se ascundeau sub patul ei era un argument in plus. Nu incercase nicioadata sa gaseasca o explicatie asa cum nu a considerat niciodata necesar sa impartaseasca nimanui micul ei secret. Bunica ei insa stia iar acest lucru nu era suprinzator defel caci batrana stia TOTUL.
Odata cu varsta, formele fumurii au inceput sa se condenseze in imagini si forme concrete ceea ce facea acele prezente din ce in ce mai inspaimantatoare. Nu stia de ce sau de unde vin insa stia cu siguranta ca exista. Intr-o perioada, incercase sa-si confrunte monstrii insa experienta o adusese in pragul nebuniei. Desi recuperarea a durat mult timp, odata ceata ridicata a inteles ca nu fusese totul in zadar. Cele intamplate o maturizasera, devenise mult mai stapana pe ea si mai hotarata in a obtinee ceea ce-si dorea.
In momentul cel mai dificil al confruntarii cu proprii monstri, cand mintea ei tanara aproape ca a cedat nefiind dispusa sa accepte adevarul s-a declansat instinctiv o reactie de autoaparare care a creat la randul ei o distorsiune energetica. S-a creat astfel o forma gand. O energie protectoare al carei scop era acela de a o apara pe Maria de monstrii din lumea ei. Energia luase forma unui labrador negru caruia Maria ii pusese numele Farikh, o amintire dureroasa constanta a incercarii prin care trecuse.
Maria isi termina de baut cafeaua dar ramase in continuare cu cana in mana gandindu-se la acel vis ciudat. Relua fiecare imagine, fiecare cadru pe care il revazuse deja de nenumarate ori si incerca sa analizeze, sa gaseasca ceva care sa o ajute sa inteleaga unde sau cand se intampla totul. Isi aducea aminte ca in vis orasul i se parea familiar, insa acest lucru nu era neaparat reprezentav pentru ca la tot ce vedea, simtea sau gandea in acel vis ea era doar martora.
Intr-un final, obosita, renunta sa mai caute o explicatie fie ea si ilogica, se ridica de pe confortabilul fotoliu si pleca fara pic de chef sa se pregateasca pentru serviciu.
In continuare, ziua trecu fara vreun incident major. Nu mai avusese insa timp sa se gandeasca la visul ei si se temea ca in noaptea urmatoare lucrurile se vor repeta.
Ajunse acasa destul de tarziu si foarte obosita. Facu un dus si se baga in pat hotarata sa reciteasca Nunta lui Figaro. Beaumarchais o binedispunea intotdeauna.
In timp ce Cherubin speriat se ascusese in budoar-ul doamnei iar situatia se dezvolta intr-o copioasa scena hilara, Maria a avu senzatia ca vede cu coada ochiului o miscare in camera sa. Tresari usor insa nu-i dadu prea mare importanta. Cu siguranta i se paruse.
Cateva momente mai tarziu Farikh deveni foarte agitat si incepu sa patruleze prin camera. Maria nu intelegea ce se intampla mai ales ca nu-l mai vazuse niciodata pe Farikh reactionand in felul asta. Si in plus, ea nu vedea nimic,nu simtea nimic. Cum era posibil acest lucru?
Cateva momente mai tarziu, simti un usor miros a ars si isi roti privirea prin camera incercand sa isi dea seama de unde vine. In dreptul usii, pe dusumea, se aflau cateva picaturi de ca si cum ceva incandescent dar totusi lichid picurase acolo. Intr-o fractiune de secunda Farikh se aseza intre ea si usa, zburlindu-si coama.
Abia atunci simti Maria, fara sa poata vedea, o alta prezenta in camera si se infiora. Era obisnuita sa vada spectre, dubluri, forme gand, spirite ale elementelor etc. Toate acestea erau normale intr-o oarecare masura insa ce tocmai intrase in camera nu semana cu nimic din ce intalnise vreodata. Era insusi abisul.
Teama ii paraliza corpul si incepu sa cantareasca cu grija alternativele pe care le avea in acel moment. Mii de variante ii zumzaiau prin minte insa majoritatea nu se sfarseau bine, pentru ea. Cautand in disperare o idee, o informatie care o poate ajuta si careia nu i-a dat atentia cuvenita la momentul respectiv, Mariei ii veni o idee. Spera din tot sufletul sa nu se insele.
Totul se petrecu intr-o fractiune de secunda. Il vazu pe Farikh incercand sa pastreze bariera intre Maria si creatura din abis. Labradorul i se parea mai mare decat de obicei dar probabil era din cauza fricii. Deschise usa noptierei si lua de acolo o punga verde din hartie. Tasni din pat si odata cu ea Farikh facu aceeasi miscare. Labradorul era parte din mintea ei deci stia in orice moment ce gandeste „fapt care se dovedeste extrem de util in astfel de situatii”, se gandi Maria, tremurand atat de tare incat aproape ca ii clantaneau dintii.
Imprastie in jurul ei particulele grunjoase formand un cerc. Avu grija sa il descrie incepand din nord si sa il continue in sens invers acelor de ceasornic. Pentru prima data intelegea de ce bunica ei insistase sa tina la capul patului o punga de sare grunjoasa. Crezuse ca e una dintre acele superstitii fara de inteles pe care le au oamenii de la tara dar acum se bucura ca o ascultase. „Sarea este esenta pamantului”, obisnuia sa spuna bunica ei dupa ce ii povestose despre lumi si fiinte supranaturale. „Orice fiinta care nu este de pe pamant, deci nu are o existenta fizica in lumea noastra, nu va putea trece peste sare pentru ca reprezinta o lume in care ea nu are acces. Cu cat este mai neprelucrata cu atat reprezinta mai bine elementul sau de baza, pamantul.” Aceste cuvinte rasunau pentru prima oara in mintea Mariei avand un inteles.
Se uita la Farikh a carei fiinta incepu sa se disipeze si intelese cu durere in suflet cine castiga. Ar fi vrut sa il ajute insa nu stia cum. Singurul gand care o mai linisti fu acela ca o forma gand nu poate muri.
Farikh disparu iar creatura se apropie de cercul in care se afla Maria. Dadu tarcoale cateva momente dupa care un raget inspaimantator, ca venind din adancurile pamantului, zgudui camera si intreaga fiinta a Mariei. Incerca sa se calmeze spunandu-si ca e in siguranta, ca nu i se poate intampla nimic insa incepu sa tremure cu disperare cand simti un miros puternic ca de sare incinsa.
Un gand linistitor ii trecu prin minte, chiar daca sarea se topeste, va intra in dusumele si cu atat mai mult nu va putea trece peste ea. Se uita cu atentie in jurul ei si cauta urme se sare topita insa nu gasi nimic. Un gand infricosator ii trecu prin minte. Sublimeaza. Dar sarea nu poate sublima, e fizic imposibil!
Disperarea i se intipari Mariei pe fata si aproape ca plangea. Incepu sa baiguie ca pentru sine: Ce vrei? Ce vrei de la mine?De ce eu? Dar intrebarile sale ramasera fara raspuns. Entitatea se misca incontrolabil in jurul cercului asteptand nerabdatoare.
„Hai Maria, gandeste, gandeste, trebuie sa iti fi spus Oma ceva. Cu sigranta ti-a spus, gandeste, gandeste.”
Dupa cateva momente care au parut o eternitate, ii veni o alta idee. Era singura varianta, ultima incercare. Cauta cu febrilitate ceva cu care sa scrie. Vazu un creion pe dusumea insa era in afara cercului si asta ar fi insemnat ca se arunca direct in prapastie. Disperarea o incolti din nou asemeni unei haite flamande. Stia ce are de facut dar.. nu avea cum. Stranse pumnii in deznadejde iar unghiile muscara adanc din canea palmei. O durere ascutita si Maria intelese ce avea de facut. Incepu sa scrijeleasca cu unghiile in nervurile dusumelelor.
De mult, bunica ei i spusese ca atunci cand nu reusesti sa invingi de unul singur, unica speranta este sa te aliezi cu un inamic al inamicului tau. La momentul respectiv Mariei i se paruse foarte Sun Tzu aceasta afirmatie ei si mai degraba o chestiune de principiu decat un lucru care iti poate salva viata la un moment dat. Acum stia ca se inselase, caci spusele bunicii urmau sa o salveze.
Studiase de curand niste sigilii, un fel de desene ciudate care au aparent proprietatea de a deschide drumul entitatii respective in lumea noastra. Ca orice persoana hotarata sa-si testeze limitele, Maria se decisese sa incerce unul dintre acele sigilii, nici mai mult nici mai putin decat sigiliul Sfantului Mihail. Daca ar exista un lant trofic al entitatilor, Sfantul Mihail ar fi in varful acestuia. Experienta o lasase fara suflare la modul propriu caci prezenta arhanghelului poate fi extrem de......impunatoare sa zicem. Ingerii, in general, nu sunt entitati prietenoase si contrar opiniei generale, scopul lor nu este acela de a protejeze omenirea.
Aceasta era ultima resursa, ultima idee de scapare a Mariei. Termina de scrijelit sigiliul si isi concentra toata energia in acel desen din podea in care statea toata speranta ei.
Cateva momente mai tarziu, cand sarea aproape ca disparuse de pe podea iar entitatea isi facea loc cu pasi mici printre grauntele ramase, Maria simti un miros fraged de migdale si flori de camp si o presiune puternica in piept de parca cineva atat de mare intrase in acea camera incat tot aerul fusese dislocat. Aceasta este ultima amintire a Mariei inainte de a se prabusi fara de simtire pe dusumeaua camerei ei.
Am participat de curanad la un concurs lansat pe blogul Editurii Nemira despre activitatile contemporene ale unor nenumite "personaje necurate", autorii acestui concurs fiind inspirati de titlul cartii ce era oferita drept premiu, Evanghelia dupa Satan scrisa de Patrick Graham. Un titlu promitator, o coperta pe masura si o asezare in pagina ce permite manuscrisului sa se transforme intr-unul "cu greutate" la propriu vorbind, semanand astfel cu evangheliile adevarate; semn ca echipa de marketing a facut o treaba buna si nu s-a abatut de la brieful primit.
Subiectul concursului, indeajuns de colorat incat sa iti ofere o ampla mobilitate a imaginatiei a starnit interesul multor surferi de internet, printre care si al meu. Astfel ca, m-am apucat cu sarg sa scotocesc prin cotloanele intunecate ale imaginatiei mele, acolo unde se ascund personajele necurate, si sa le constrang sa iasa la lumina, cu fumigatii daca altfel nu se poate.
Nu am castigat niciodata un premiu astfel ca, pot spune cu sinceritate: "Spre marea mea uimire" depresia personajului meu necurat a inmuiat inimile organizatorilor astfel ca el s-a aflat pe lista fericitilor castigatori.
Am mers la Editura Nemira sa imi ridic premiul dupa care, cu respiratia taiata de emotie am inceput sa citesc cartea. Dupa primele zeci de pagini m-a cuprins o usoara dezamagire dar, cum speranta moare ultima, am continuat sa citesc.
Din punctul meu de vedere cartea este transcrierea stangace a unui thriller hollywoodian de clasa B, cu mult prea mult ketchup pentru a mai semnifica ceva si mult prea putin substanta.
Intriga este slaba si neverosimila iar desfasurarea evenimentelor liniara si foarte previzibila.
Totul porneste de la momentul in care Iisus, fiind el pe cruce si in chinuri groaznice, renunta la Dumnezeu devenind, instant Ianus, fiul Satanei. O metamorfoza brusca la care nu se ofera alte explicatii logice sau ilogice. Mai mult decat atat, in acelasi moment se metamorfozeaza si apostolii lui Iisus devenind astfel apostolii lui Ianus. Ce este si mai interesant este ca, dupa ce il dau jos pe Ianus de pe cruce, apostolii proaspat metamorfozati se apuca de scris Evanghelia dupa Satan, ceea ce inseamna ca probabil le-o dictase Ianus, stand el confortabil pe cruce.
Un alt lucru pe care l-am remarcat este ca aceasta carte sufera de o totala lispa de interes din partea autorului ei. Spun acest lucru pentru ca anumite detalii ar fi sunat mult mai bine daca ar fi fost cercetate si studiate inainte de a fi aruncate in paginile cartii. Un exemplu ar fi lista de demoni cu care exorcistul Carzo se converseaza la telefon - scena de-a dreptul hilara de altfel - printre care figureaza si Ganesh, divinitate vedica a bunastarii. Si asta ca sa nu intram in detalii cum ar fi culoarea neagra-violet a aurei dragei de Marie Parks atunci cand i se spune ca va muri. Nu trebuie sa fii student la arte ca sa stii ca albul si negrul nu sunt culori deci nu exista in natura si nici in aure. Ignorance is not always blessed.
Ajungand la capitolul imaginatie sau mai precis lipsa ei, putem gasi in paginile cartii un anume preot Alameda care seamana uimitor de mult cu parintele cu acelasi nume din pelicula Stigmata si un atac al unor zburatoare care si-ar dori sa semene cu Pasarile lui Hitchcock fara insa a avea succesul scontat.
Din capitolul neverosimil-distractiv puteti citi o scena in care parintele Jacomino, crucificat si in agonia mortii, gaseste energia unui dialog erudit de cinci pagini.
Exemplele pot continua insa cred ca este mai bine sa ma opresc aici. Concluzionand, acest thriller are potentialul de a deveni o lectura distractiva dar cam atat.
Era o dupa-amiaza calduta de toamna in care soarele imbujora obrajii copiilor. Frunzele aramii se jucau in adierea vantului iar clinchetul lor diafan parea ca intoneaza o arie dintr-o opera binecunoscuta. Lorena se juca in parc impreuna cu parintii ei si era cel mai fericit copil de pe planeta.
Asa isi imagina Lorena, cea din zilele noastre, acea minunata zi pe care o retraia la infinit si pe care o imbunatatea de fiecare data adaugandu-i detalii colorate. Era una dintre cele mai frumoase amintiri ale copilariei ei de care se agata cu disperare pentru a-si pastra umanitatea si sanatatea mintala.
Nu stia daca afara este zi sau noapte si cu atat mai putin daca este toamna. Era inchisa intr-o camera minuscula cu pereti crapati si cu gratii in dreptul geamului aflat la mai mult de doi metri de la nivelul solului. De la inaltimea ei, Lorena nu putea vedea nici macar cerul. Usa era metalica si foarte solida iar cand se deschidea facea un zgomot sinistru, un scartait terifianta pe care Lorena il avea infierat in memorie.
Un fior de teama i se raspandi in organism si ganduri teribile dadura navala. Isi amintea... Din nefericire insa isi amintea lucruri pe care si-ar fi dorit sa le uite pentru totdeauna, traume incredibile, monstrii reali. Lucruri atat de ingrozitoare incat si-ar fi dorit ca mintea ei le fi blocat.
Nu mai stia cand vazuse lumina zilei ultima oara. Trecuse oare o zi? o saptamana? o luna? Timpul isi pierdea valoarea iar absenta liniaritatii lui o facea pe Lorena sa se simta foarte vulnerabila. Rememora locuri familiare, studioul in care lucra, apartamentul in care locuia. Restul erau numai fragmente, bucati imprastiate de amintiri: un buchet de flori in vizorul usii, o cearta cu un vecin galagios, o dragoste pierduta, o frantura a unei stiri la TV care anuta existenta unui criminal in serie in orasul in care locuia, etc.
Dintre toate aceste amintiri faramitate si zdrobite, cea mai valoaroasa era chiar cea de pe urma, cea referitor la stirea TV. Nu avusese timp sa asculte toata stirea la momentul respectiv insa isi amintea ca victimele fusesera abuzate si li se gasisera urme de droguri in sistem. Un fapt ciudat era acela ca victimele erau gasite sfasiate ca atunci cand un animal salbatic le-ar fi atacat.
Toate eceste detalii ii navalisera in minte inca din primul moment al incarcerarii sale, incercase sa lupte, sa se opuna insa dupa un timp nu mai reusea sa gaseasca in ea forta necesara, mai ales ca drogurile ii provocau perioade lungi de inconstienta. Nu isi putea aduce aminte cum a ajuns acolo, cum fusese rapita.
Nu-i vazuse niciodata fata omului care intra periodic in carcera ei si asta pentru ca era in permanenta acoperita cu o masca asemeni celei pe care o poarta chirurgii cand intra in operatie. Isi dorea sa ii poata vedea fata macar o data pentru a-l putea umaniza, pentru a putea intelege ca este doar un om, cineva care putea sangera la fel ca ea si nu un monstru mitologic, o creatura a infernului imposibil de invins. De fiecare data cand auzea pasi pe culoarul ce trecea prin fata usii sale, sangele ii ingheta in vine. Era asemeni mielului ce-si asteapta taierea. Stia insa ca nu este singura victima, auzea tipete disperate, urlete de groaza trecand prin peretii grosi ai carcerei sale. Mai erau si altii ca ea, inchisi, chinuiti, molestati.
In seara aceea Lorena isi imagina mobilierul suftageriei sale proiectat in interiorul carcerei. Dintr-o data ambianta devenise mai calda. Incepu sa se plimbe agale printre piesele de mobila imaginare, avand grija sa nu loveasca ceva. Se aseza pe pat sau mai bine zis pe cimentul rece si umed si isi deschise o carte, o carte pe care nu apucase sa o termine de citit asa ca acum incerca sa ii imagineze un final fericit. Simtea mirosul de cafea proaspata ce-i ascutea simturile si adierea plapanda a vantului de vara ce razbatea prin ferestrele larg deschise.
Undeva in camera alaturata se auzira niste pasi. Trebuie sa fie Tiberiu, se gandi si un zambet strengar ii aparu pe buze. Zgomotul de pasi se apropie dupa care se opri busc. Lorena facu doi pasi inainte vrand parca sa vina in intampinarea iubitului ei insa dupa o scurta pauza, un zgomot ca un zdruncinat puternic se auzi urmat de un scartait sinistru.
Dintii Lorenei incepura sa clantane involuntar, se refugie intr-un colt al carcerei cu mainile deasupra capului, scancind ca un copil si tremurand din toate incheieturile. Cu ochii stransi incercad parca sa izgoneasca acea aratare monstruoasa. Stia ca cineva intrase in celula ei insa nu voia sa stie, nu voia sa vada, nu, nu.
Nu se intampla nimic in urmatoarele minute astfel ca, Lorena isi lua inima in dinti si deschise ochii. Se afla intr-o camera cam de aceleasi dimensiuni ca si celula ei insa mult mai intunecoasa si mai rece. Un bec chior se clatina in mijlocul tavanului fara sa lumineze mai mult de un sfert din camera. Se sprijini cu mainile de podea pentru a se ridica in picioare si a porni in explorarea acestei noi cutii de chibrituri in care era inchisa.
Pe jos era ud si lipicios. Isi sterse mainile pe lateralul bluzei dupa care se uita absenta la palmelei ei incercand inca sa dezvaluie misterul prin care ajunsele in acea camera. Ochii i se pironesc in palme si, socata, incearca sa isi curete mainile pe marginea bluzei tremurand din ce in ce mai tare. Dar nu vrea sa se ia. Nu vrea! Mainile ii erau pline de sange. Sange proaspat ce baltea pe cimentul denivelat al celulei. Intr-una din aceste balti, luna plina se refelecta crud devenind astfel singurul martor al acestei tragedii. Ridica ochii inecata de groaza si cerceta cu atentie peretii incaperii. Camera aceea era un abator.
Dintr-un colt intunecat al camerei, un marait amenintator se ridica pana la urechile Lorenei. Parea sa fie un animal mare, nimic din ce stia nu putea scoate sunetele acelea. „Deci asta se intampla cu victimele, de asta erau sfasiate cand le descopereau cadavrele” se gandi ea infiorandu-se de sfarsitul care o asteapta. Groaza o pironi locului asteptand ca fiara sa faca o prima miscare. Nu putea vedea nimic, auzea doar maraitul dandu-i tarcoale din ce in ce mai aproape, din ce in ce mai flamand si mai insetat de sange proaspat. Adrenalina ii facuse simturile si refelxele de o suta de ori mai ascutite. O liniste asemeni celei inaintea furtunii o cuprinse. Acum era pregatita.. orice ar fi.
Totul se petrecu intr-o fractiune de secunda. Fiara sari si o puse la pamant iar Lorena isi infipse cat de adanc putu mainile in grumazul monstrului strangand cu toate puterile care ii mai ramasesera. A avut senzatia ca a durat ani pana cand, sufocata, bestia ramase inerta pe cimentul inchisorii.
Cu o privire demnta in ochi, acoperita de sange si clatinandu-se amenitator, Lorena se ridica si se indrepta catre usa masiva de fier care, spre mare ai surprindere era dechisa. Iesi si continua sa mearga tinandu-se de pereti, cautand o usa. Isi arunca privirea asupra coridorului lung si ramase uimita sa vada cate carcere erau. Nu avea timp acum sa ii salveze pe toti, nu putea sa se opreasca din drum pentru ca stia ca daca se opreste nu va mai gasi in ea forta sa continue apoi.
Continua sa mearge, avea senzatia ca a mers kilometri intregi desi privirea ii spunea ca nu s-a indepartat mai mult cativa zeci de metri de locul supliciului ei. Intr-un final gasi o usa care parea sa fi fost folosita candva drept iesire de urgenta in caz de incendiu pentru ca avea inca insemnele specifice. Iesi si continua sa merga pana cand picioarele refuzara sa o mai asculte. Voia sa puna
o distanta cat mai mare intre ea si acel loc.
Cand incepu sa se lumineze era deja in fata apartamentului sau. Faptul ca se aflat acolo era raspunsull tuturor rugaciunilor pe care le inaltase, raspunsul tuturor lacrimilor pe care le varsase, tot ceea ce si-a putut dori vreodata. Cauta cheia in ciubarul plantei ornamentale de pe culoarul principal, acolo unde o lasa de obicei, descuie usa si inra in apartament. „Acasa! In sfarsit Acasa!” se gandi ea usurata.
Voia sa faca un dus, sa-si schimbe hainele si apoi sa plece la politie pentru a incerca sa ajute si celelalte victime ramase in urma. Deschise televizorul; voia sa stie ce data era, oare cat timp fusese inchisa? Schimba grabit canalele.. la un moment dat o imagine cunoscuta ii atrase privirea si comuta telecomaada pe acel canal.
Era imaginea uneia dintre victimele a criminalului. Un medic legist ii analiza ranile in timp ce politistii emiteau ipotezele unei crime ritualice sau unui varcolac. Ochii Lorenei aproape ca se lipira de ecran. Trei secvente mai tarziu, investigatorii descopera o alta victima a criminalulu si renunta la ipoteza crimei ritualice. Lorena recunoscu si ce-a de-a doua victima din ceea ce isi aducea ea aminte ca fiind o stire TV. Era de fapt un serial politist de televiziune.
Nu mai intelegea nimic...
Cateva minute mai tarziu, serialul se intrerupse brusc.
„Intrerupem programul normal pentru o stire importanta. In cursul acestei nopti o pacienta a Clinicii de Psihiatrie al Spitalului Sfanta Paraschiva a omorat un asistent si a evadat. Femeia sufera de o boala ce nu-i permite sa separe lumea reala de halucinatiile bolii fiind astfel extrem de periculoasa”. In timp ce stirea se deruleaza pe ecran aparu o fotografie a unei fete zambitoare ce semana exceptional de bine cu ea.
Imagini incepura sa se buluceasca in mintea ei. Cea a unui barbat cu o seringa in mana se suprapuse peste imaginea fiarei iar ochii monstrului se metamorfozara in cei ai barbatului pe masura ce viata se scurgea din ei.
Iesi pe balcon, respira adanc dupa care ramase cateva minute admirand privelistea orasului care abia incepea sa zumzaie. Apartamentul ei de la etaul sapte ii oferea o priveliste panoramica desavarsita asupra intregii zone. Aerul rece al diminetii ii trezea simturile. Era mai plina de viata ca oricand.
Pasi hotarate pe marginea balconului mentinandu-se intr-un echilibru precar, arunca o ultima privire spre orasul pe cale sa se trezeasca dupa care isi lasa greutatea sa o conduca. Isi tinu ochii larg deschisi si mainile desfacute intr-o imbratisare eterna.
