Esenta Pamantului

De la inaltimea celui de-al saptelea etaj, Maria admira privelistea orasului. O adiere a vantului ii alinta buclele castanii. Se uita la un punct fix, aflat undeva in departare dupa care pasi hotarata peste balustrada si isi lasa corpul sa alunece. Cu bratele larg deschise urmarea cum pamantul se apropia din ce in ce mai mult de ea. Incepea sa distinga detaliile chioscurior de ziare, culoarea pavajului, o multime de lucruri marunte. Nu putea sa respire din cauza vitezei cu care vantul ii apasa fata in cadere. Iar pamantul continua sa se apropie....

Un tipat ascutit se infipse in panza noptii iar Maria se trezi buimaca. Era acelasi cosmar, cel in are viseaza ca se arunca in gol, cel care ii bantuia noptile de aproape o luna si care o inspaimanta de fiecare data mai mult. Se gandea ca poate este un semn, ca poate trebuie sa inteleaga ceva din visul acela. De fiecare data avea aceleasi intrebari, aceleasi dileme dupa care ajungea inevitabil la aceeasi conluzie „stii ce? daca vrei sa inteleg ceva, fii mai explicit oricine ai fi!”. Asa isi incheia Maria monologul adresat fiintei imaginare care ii chinuia noptile cu astfel de mesaje de neinteles.

Arunca o privire pe geamul camerei sale prin care luna ii zambea rece si distanta in timp ce razele ei umpleau camera cu o atmosfera de basm. ”Maine e luna plina” isi spuse Maria.Poate o sa dorm mai bine apoi.Dusumeaua camerei ei scartai subtil si un aer racoros ii lovi fata si narile. Zambi ca atunci cand reintalnesti un vechi prieten si dintr-o data se simti mai in siguranta. „Ai venit?.” Dupa care zambi strengaresc, se inveli si incerca sa mai doarma putin.

A doua zi se trezi destul de obosita si, cu ochii carpiti, se indrepta catre bucatarie unde spera ca mirosul de cafea sa-si faca efectul magic si sa inlature monstrii din timpul somnului.

Isi lua cana aburinda si se indrepta catre sufragerie unde se afunda intr-un fotoliu mare si pufos, meditand in continuare la visul acela ciudat ce se repeta la nesfarsit.

Maria fusese dintotdeauna fascinata de inexplicabil iar asta se datora in mare masura bunicii ei, o batrana care vedea lumea prin prisma magiei care o guverna. Batrana, Oma, cum ii spunea Maria, traise toata viata la tara, int-un catun uitat de lume impartind leacuri si ierburi satenilor care veneau sa ii ceara ajutorul. Intr-o societate arhaica in care electricitatea inca nu patrunsese, femeia era un punct de referinta impreuna cu preotul si invatatorul. Era, de cele mai multe ori, ultima speranta atunci cand stiinta si credinta dadeau gres. De la ea invatase Maria denumirile si intrebuintarile ierburilor, descantece de alinare a durerilor si blesteme infricosatoare.

Stia ca lumea in care traim nu se rezuma la ceea ce vedem iar faptul ca inca de mica stia sa numeasca toti monstrii ce se ascundeau sub patul ei era un argument in plus. Nu incercase nicioadata sa gaseasca o explicatie asa cum nu a considerat niciodata necesar sa impartaseasca nimanui micul ei secret. Bunica ei insa stia iar acest lucru nu era suprinzator defel caci batrana stia TOTUL.

Odata cu varsta, formele fumurii au inceput sa se condenseze in imagini si forme concrete ceea ce facea acele prezente din ce in ce mai inspaimantatoare. Nu stia de ce sau de unde vin insa stia cu siguranta ca exista. Intr-o perioada, incercase sa-si confrunte monstrii insa experienta o adusese in pragul nebuniei. Desi recuperarea a durat mult timp, odata ceata ridicata a inteles ca nu fusese totul in zadar. Cele intamplate o maturizasera, devenise mult mai stapana pe ea si mai hotarata in a obtinee ceea ce-si dorea.

In momentul cel mai dificil al confruntarii cu proprii monstri, cand mintea ei tanara aproape ca a cedat nefiind dispusa sa accepte adevarul s-a declansat instinctiv o reactie de autoaparare care a creat la randul ei o distorsiune energetica. S-a creat astfel o forma gand. O energie protectoare al carei scop era acela de a o apara pe Maria de monstrii din lumea ei. Energia luase forma unui labrador negru caruia Maria ii pusese numele Farikh, o amintire dureroasa constanta a incercarii prin care trecuse.

Maria isi termina de baut cafeaua dar ramase in continuare cu cana in mana gandindu-se la acel vis ciudat. Relua fiecare imagine, fiecare cadru pe care il revazuse deja de nenumarate ori si incerca sa analizeze, sa gaseasca ceva care sa o ajute sa inteleaga unde sau cand se intampla totul. Isi aducea aminte ca in vis orasul i se parea familiar, insa acest lucru nu era neaparat reprezentav pentru ca la tot ce vedea, simtea sau gandea in acel vis ea era doar martora.

Intr-un final, obosita, renunta sa mai caute o explicatie fie ea si ilogica, se ridica de pe confortabilul fotoliu si pleca fara pic de chef sa se pregateasca pentru serviciu.

In continuare, ziua trecu fara vreun incident major. Nu mai avusese insa timp sa se gandeasca la visul ei si se temea ca in noaptea urmatoare lucrurile se vor repeta.

Ajunse acasa destul de tarziu si foarte obosita. Facu un dus si se baga in pat hotarata sa reciteasca Nunta lui Figaro. Beaumarchais o binedispunea intotdeauna.

In timp ce Cherubin speriat se ascusese in budoar-ul doamnei iar situatia se dezvolta intr-o copioasa scena hilara, Maria a avu senzatia ca vede cu coada ochiului o miscare in camera sa. Tresari usor insa nu-i dadu prea mare importanta. Cu siguranta i se paruse.

Cateva momente mai tarziu Farikh deveni foarte agitat si incepu sa patruleze prin camera. Maria nu intelegea ce se intampla mai ales ca nu-l mai vazuse niciodata pe Farikh reactionand in felul asta. Si in plus, ea nu vedea nimic,nu simtea nimic. Cum era posibil acest lucru?

Cateva momente mai tarziu, simti un usor miros a ars si isi roti privirea prin camera incercand sa isi dea seama de unde vine. In dreptul usii, pe dusumea, se aflau cateva picaturi de ca si cum ceva incandescent dar totusi lichid picurase acolo. Intr-o fractiune de secunda Farikh se aseza intre ea si usa, zburlindu-si coama.

Abia atunci simti Maria, fara sa poata vedea, o alta prezenta in camera si se infiora. Era obisnuita sa vada spectre, dubluri, forme gand, spirite ale elementelor etc. Toate acestea erau normale intr-o oarecare masura insa ce tocmai intrase in camera nu semana cu nimic din ce intalnise vreodata. Era insusi abisul.

Teama ii paraliza corpul si incepu sa cantareasca cu grija alternativele pe care le avea in acel moment. Mii de variante ii zumzaiau prin minte insa majoritatea nu se sfarseau bine, pentru ea. Cautand in disperare o idee, o informatie care o poate ajuta si careia nu i-a dat atentia cuvenita la momentul respectiv, Mariei ii veni o idee. Spera din tot sufletul sa nu se insele.

Totul se petrecu intr-o fractiune de secunda. Il vazu pe Farikh incercand sa pastreze bariera intre Maria si creatura din abis. Labradorul i se parea mai mare decat de obicei dar probabil era din cauza fricii. Deschise usa noptierei si lua de acolo o punga verde din hartie. Tasni din pat si odata cu ea Farikh facu aceeasi miscare. Labradorul era parte din mintea ei deci stia in orice moment ce gandeste „fapt care se dovedeste extrem de util in astfel de situatii”, se gandi Maria, tremurand atat de tare incat aproape ca ii clantaneau dintii.

Imprastie in jurul ei particulele grunjoase formand un cerc. Avu grija sa il descrie incepand din nord si sa il continue in sens invers acelor de ceasornic. Pentru prima data intelegea de ce bunica ei insistase sa tina la capul patului o punga de sare grunjoasa. Crezuse ca e una dintre acele superstitii fara de inteles pe care le au oamenii de la tara dar acum se bucura ca o ascultase. „Sarea este esenta pamantului”, obisnuia sa spuna bunica ei dupa ce ii povestose despre lumi si fiinte supranaturale. „Orice fiinta care nu este de pe pamant, deci nu are o existenta fizica in lumea noastra, nu va putea trece peste sare pentru ca reprezinta o lume in care ea nu are acces. Cu cat este mai neprelucrata cu atat reprezinta mai bine elementul sau de baza, pamantul.” Aceste cuvinte rasunau pentru prima oara in mintea Mariei avand un inteles.

Se uita la Farikh a carei fiinta incepu sa se disipeze si intelese cu durere in suflet cine castiga. Ar fi vrut sa il ajute insa nu stia cum. Singurul gand care o mai linisti fu acela ca o forma gand nu poate muri.

Farikh disparu iar creatura se apropie de cercul in care se afla Maria. Dadu tarcoale cateva momente dupa care un raget inspaimantator, ca venind din adancurile pamantului, zgudui camera si intreaga fiinta a Mariei. Incerca sa se calmeze spunandu-si ca e in siguranta, ca nu i se poate intampla nimic insa incepu sa tremure cu disperare cand simti un miros puternic ca de sare incinsa.

Un gand linistitor ii trecu prin minte, chiar daca sarea se topeste, va intra in dusumele si cu atat mai mult nu va putea trece peste ea. Se uita cu atentie in jurul ei si cauta urme se sare topita insa nu gasi nimic. Un gand infricosator ii trecu prin minte. Sublimeaza. Dar sarea nu poate sublima, e fizic imposibil!

Disperarea i se intipari Mariei pe fata si aproape ca plangea. Incepu sa baiguie ca pentru sine: Ce vrei? Ce vrei de la mine?De ce eu? Dar intrebarile sale ramasera fara raspuns. Entitatea se misca incontrolabil in jurul cercului asteptand nerabdatoare.

„Hai Maria, gandeste, gandeste, trebuie sa iti fi spus Oma ceva. Cu sigranta ti-a spus, gandeste, gandeste.”

Dupa cateva momente care au parut o eternitate, ii veni o alta idee. Era singura varianta, ultima incercare. Cauta cu febrilitate ceva cu care sa scrie. Vazu un creion pe dusumea insa era in afara cercului si asta ar fi insemnat ca se arunca direct in prapastie. Disperarea o incolti din nou asemeni unei haite flamande. Stia ce are de facut dar.. nu avea cum. Stranse pumnii in deznadejde iar unghiile muscara adanc din canea palmei. O durere ascutita si Maria intelese ce avea de facut. Incepu sa scrijeleasca cu unghiile in nervurile dusumelelor.

De mult, bunica ei i spusese ca atunci cand nu reusesti sa invingi de unul singur, unica speranta este sa te aliezi cu un inamic al inamicului tau. La momentul respectiv Mariei i se paruse foarte Sun Tzu aceasta afirmatie ei si mai degraba o chestiune de principiu decat un lucru care iti poate salva viata la un moment dat. Acum stia ca se inselase, caci spusele bunicii urmau sa o salveze.

Studiase de curand niste sigilii, un fel de desene ciudate care au aparent proprietatea de a deschide drumul entitatii respective in lumea noastra. Ca orice persoana hotarata sa-si testeze limitele, Maria se decisese sa incerce unul dintre acele sigilii, nici mai mult nici mai putin decat sigiliul Sfantului Mihail. Daca ar exista un lant trofic al entitatilor, Sfantul Mihail ar fi in varful acestuia. Experienta o lasase fara suflare la modul propriu caci prezenta arhanghelului poate fi extrem de......impunatoare sa zicem. Ingerii, in general, nu sunt entitati prietenoase si contrar opiniei generale, scopul lor nu este acela de a protejeze omenirea.

Aceasta era ultima resursa, ultima idee de scapare a Mariei. Termina de scrijelit sigiliul si isi concentra toata energia in acel desen din podea in care statea toata speranta ei.

Cateva momente mai tarziu, cand sarea aproape ca disparuse de pe podea iar entitatea isi facea loc cu pasi mici printre grauntele ramase, Maria simti un miros fraged de migdale si flori de camp si o presiune puternica in piept de parca cineva atat de mare intrase in acea camera incat tot aerul fusese dislocat. Aceasta este ultima amintire a Mariei inainte de a se prabusi fara de simtire pe dusumeaua camerei ei.