Gamer

Si acum ca tot am vorbit de cel mai bun film vazut in ultima perioada, sa vorbim si de cel mai prost film din aceeasi "selectie". Fara dubii, acesta este "Gamer". Nu ma intelegeti gresit. I love Gerard Butler insa filmul este mult sub standartele lui cinematografice.

Inglorious Basterds - The Best Movie I've Seen In a Great While

Inglorious Basterds este unul dintre cele mai faine filme pe care le-am vazut in ultimul timp, o combinatie incredibila intre viziunea halucinanta a luiTarantino si dementa contagioasa a lui Brad Pitt. Tarantino se depaseste pe el insusi.

A movie definitely worth seeing!

Joaquin Cortes - Flamenco God

Puteti sa va imaginati a omul asta are patruzeci de ani?

Miss Gizmo

Miss Gizmo is a friend I met while in France. She is a very creative artist. Here is some of her work. Enjoy!

PS You can see her entire galery on DeviantArt.com

Romania, Trezeste-ti Liderii din Somn!!!!!!

Pe data de 21 Septembrie 2009 Romania se va alatura tarilor ce vor da trezirea clasei sale politice cu privire la incalzirea globala.

Vino pe scarile Mausoleului din Parcul Carol pe 21 Septembrie 2009 la ora 12.13, imbraca-te in pijama si nu uita sa-ti iei ceasul desteptator cu tine. Toata lumea va "dormi" timp de cinci minute iar la ora 12.18 toate alarmele vor suna.

O sansa la viata

Zilele trecute am primit un mesaj pe messenger referitor la un bebelus care avea nevoie de transfuzie dintr-o grupa de sange destul de rara.

Ceva din mesaj m-a facut sa vreau sa ma implic mai ales ca era o situatie destul de dramatica. Mama bebelusului murise la nastere, lucru la care nu te astepti sa se intample in secolul XXI.

Am pus mana pe telefon si am sunat la numele de telefon puse la dispozitie insa n-am primit nici un raspuns lucru care m-a intrigat putin.

Putin mai tarziu in aceeasi zi am aflat ca bebelusul murise si m-am simtit cumva vinovata ca nu am putut interveniu mai devreme.

Nimic din ceea ce as spune sau as face nu poate schimba ce-a fost insa pot cu siguranta, ca de acum inaite, sa merg periodic sa donez sange pentru ca situatia sa nu se mai repete, sa stiu ca am facut tot ce tine de mine pentru a evita asa ceva.

Esenta Pamantului

De la inaltimea celui de-al saptelea etaj, Maria admira privelistea orasului. O adiere a vantului ii alinta buclele castanii. Se uita la un punct fix, aflat undeva in departare dupa care pasi hotarata peste balustrada si isi lasa corpul sa alunece. Cu bratele larg deschise urmarea cum pamantul se apropia din ce in ce mai mult de ea. Incepea sa distinga detaliile chioscurior de ziare, culoarea pavajului, o multime de lucruri marunte. Nu putea sa respire din cauza vitezei cu care vantul ii apasa fata in cadere. Iar pamantul continua sa se apropie....

Un tipat ascutit se infipse in panza noptii iar Maria se trezi buimaca. Era acelasi cosmar, cel in are viseaza ca se arunca in gol, cel care ii bantuia noptile de aproape o luna si care o inspaimanta de fiecare data mai mult. Se gandea ca poate este un semn, ca poate trebuie sa inteleaga ceva din visul acela. De fiecare data avea aceleasi intrebari, aceleasi dileme dupa care ajungea inevitabil la aceeasi conluzie „stii ce? daca vrei sa inteleg ceva, fii mai explicit oricine ai fi!”. Asa isi incheia Maria monologul adresat fiintei imaginare care ii chinuia noptile cu astfel de mesaje de neinteles.

Arunca o privire pe geamul camerei sale prin care luna ii zambea rece si distanta in timp ce razele ei umpleau camera cu o atmosfera de basm. ”Maine e luna plina” isi spuse Maria.Poate o sa dorm mai bine apoi.Dusumeaua camerei ei scartai subtil si un aer racoros ii lovi fata si narile. Zambi ca atunci cand reintalnesti un vechi prieten si dintr-o data se simti mai in siguranta. „Ai venit?.” Dupa care zambi strengaresc, se inveli si incerca sa mai doarma putin.

A doua zi se trezi destul de obosita si, cu ochii carpiti, se indrepta catre bucatarie unde spera ca mirosul de cafea sa-si faca efectul magic si sa inlature monstrii din timpul somnului.

Isi lua cana aburinda si se indrepta catre sufragerie unde se afunda intr-un fotoliu mare si pufos, meditand in continuare la visul acela ciudat ce se repeta la nesfarsit.

Maria fusese dintotdeauna fascinata de inexplicabil iar asta se datora in mare masura bunicii ei, o batrana care vedea lumea prin prisma magiei care o guverna. Batrana, Oma, cum ii spunea Maria, traise toata viata la tara, int-un catun uitat de lume impartind leacuri si ierburi satenilor care veneau sa ii ceara ajutorul. Intr-o societate arhaica in care electricitatea inca nu patrunsese, femeia era un punct de referinta impreuna cu preotul si invatatorul. Era, de cele mai multe ori, ultima speranta atunci cand stiinta si credinta dadeau gres. De la ea invatase Maria denumirile si intrebuintarile ierburilor, descantece de alinare a durerilor si blesteme infricosatoare.

Stia ca lumea in care traim nu se rezuma la ceea ce vedem iar faptul ca inca de mica stia sa numeasca toti monstrii ce se ascundeau sub patul ei era un argument in plus. Nu incercase nicioadata sa gaseasca o explicatie asa cum nu a considerat niciodata necesar sa impartaseasca nimanui micul ei secret. Bunica ei insa stia iar acest lucru nu era suprinzator defel caci batrana stia TOTUL.

Odata cu varsta, formele fumurii au inceput sa se condenseze in imagini si forme concrete ceea ce facea acele prezente din ce in ce mai inspaimantatoare. Nu stia de ce sau de unde vin insa stia cu siguranta ca exista. Intr-o perioada, incercase sa-si confrunte monstrii insa experienta o adusese in pragul nebuniei. Desi recuperarea a durat mult timp, odata ceata ridicata a inteles ca nu fusese totul in zadar. Cele intamplate o maturizasera, devenise mult mai stapana pe ea si mai hotarata in a obtinee ceea ce-si dorea.

In momentul cel mai dificil al confruntarii cu proprii monstri, cand mintea ei tanara aproape ca a cedat nefiind dispusa sa accepte adevarul s-a declansat instinctiv o reactie de autoaparare care a creat la randul ei o distorsiune energetica. S-a creat astfel o forma gand. O energie protectoare al carei scop era acela de a o apara pe Maria de monstrii din lumea ei. Energia luase forma unui labrador negru caruia Maria ii pusese numele Farikh, o amintire dureroasa constanta a incercarii prin care trecuse.

Maria isi termina de baut cafeaua dar ramase in continuare cu cana in mana gandindu-se la acel vis ciudat. Relua fiecare imagine, fiecare cadru pe care il revazuse deja de nenumarate ori si incerca sa analizeze, sa gaseasca ceva care sa o ajute sa inteleaga unde sau cand se intampla totul. Isi aducea aminte ca in vis orasul i se parea familiar, insa acest lucru nu era neaparat reprezentav pentru ca la tot ce vedea, simtea sau gandea in acel vis ea era doar martora.

Intr-un final, obosita, renunta sa mai caute o explicatie fie ea si ilogica, se ridica de pe confortabilul fotoliu si pleca fara pic de chef sa se pregateasca pentru serviciu.

In continuare, ziua trecu fara vreun incident major. Nu mai avusese insa timp sa se gandeasca la visul ei si se temea ca in noaptea urmatoare lucrurile se vor repeta.

Ajunse acasa destul de tarziu si foarte obosita. Facu un dus si se baga in pat hotarata sa reciteasca Nunta lui Figaro. Beaumarchais o binedispunea intotdeauna.

In timp ce Cherubin speriat se ascusese in budoar-ul doamnei iar situatia se dezvolta intr-o copioasa scena hilara, Maria a avu senzatia ca vede cu coada ochiului o miscare in camera sa. Tresari usor insa nu-i dadu prea mare importanta. Cu siguranta i se paruse.

Cateva momente mai tarziu Farikh deveni foarte agitat si incepu sa patruleze prin camera. Maria nu intelegea ce se intampla mai ales ca nu-l mai vazuse niciodata pe Farikh reactionand in felul asta. Si in plus, ea nu vedea nimic,nu simtea nimic. Cum era posibil acest lucru?

Cateva momente mai tarziu, simti un usor miros a ars si isi roti privirea prin camera incercand sa isi dea seama de unde vine. In dreptul usii, pe dusumea, se aflau cateva picaturi de ca si cum ceva incandescent dar totusi lichid picurase acolo. Intr-o fractiune de secunda Farikh se aseza intre ea si usa, zburlindu-si coama.

Abia atunci simti Maria, fara sa poata vedea, o alta prezenta in camera si se infiora. Era obisnuita sa vada spectre, dubluri, forme gand, spirite ale elementelor etc. Toate acestea erau normale intr-o oarecare masura insa ce tocmai intrase in camera nu semana cu nimic din ce intalnise vreodata. Era insusi abisul.

Teama ii paraliza corpul si incepu sa cantareasca cu grija alternativele pe care le avea in acel moment. Mii de variante ii zumzaiau prin minte insa majoritatea nu se sfarseau bine, pentru ea. Cautand in disperare o idee, o informatie care o poate ajuta si careia nu i-a dat atentia cuvenita la momentul respectiv, Mariei ii veni o idee. Spera din tot sufletul sa nu se insele.

Totul se petrecu intr-o fractiune de secunda. Il vazu pe Farikh incercand sa pastreze bariera intre Maria si creatura din abis. Labradorul i se parea mai mare decat de obicei dar probabil era din cauza fricii. Deschise usa noptierei si lua de acolo o punga verde din hartie. Tasni din pat si odata cu ea Farikh facu aceeasi miscare. Labradorul era parte din mintea ei deci stia in orice moment ce gandeste „fapt care se dovedeste extrem de util in astfel de situatii”, se gandi Maria, tremurand atat de tare incat aproape ca ii clantaneau dintii.

Imprastie in jurul ei particulele grunjoase formand un cerc. Avu grija sa il descrie incepand din nord si sa il continue in sens invers acelor de ceasornic. Pentru prima data intelegea de ce bunica ei insistase sa tina la capul patului o punga de sare grunjoasa. Crezuse ca e una dintre acele superstitii fara de inteles pe care le au oamenii de la tara dar acum se bucura ca o ascultase. „Sarea este esenta pamantului”, obisnuia sa spuna bunica ei dupa ce ii povestose despre lumi si fiinte supranaturale. „Orice fiinta care nu este de pe pamant, deci nu are o existenta fizica in lumea noastra, nu va putea trece peste sare pentru ca reprezinta o lume in care ea nu are acces. Cu cat este mai neprelucrata cu atat reprezinta mai bine elementul sau de baza, pamantul.” Aceste cuvinte rasunau pentru prima oara in mintea Mariei avand un inteles.

Se uita la Farikh a carei fiinta incepu sa se disipeze si intelese cu durere in suflet cine castiga. Ar fi vrut sa il ajute insa nu stia cum. Singurul gand care o mai linisti fu acela ca o forma gand nu poate muri.

Farikh disparu iar creatura se apropie de cercul in care se afla Maria. Dadu tarcoale cateva momente dupa care un raget inspaimantator, ca venind din adancurile pamantului, zgudui camera si intreaga fiinta a Mariei. Incerca sa se calmeze spunandu-si ca e in siguranta, ca nu i se poate intampla nimic insa incepu sa tremure cu disperare cand simti un miros puternic ca de sare incinsa.

Un gand linistitor ii trecu prin minte, chiar daca sarea se topeste, va intra in dusumele si cu atat mai mult nu va putea trece peste ea. Se uita cu atentie in jurul ei si cauta urme se sare topita insa nu gasi nimic. Un gand infricosator ii trecu prin minte. Sublimeaza. Dar sarea nu poate sublima, e fizic imposibil!

Disperarea i se intipari Mariei pe fata si aproape ca plangea. Incepu sa baiguie ca pentru sine: Ce vrei? Ce vrei de la mine?De ce eu? Dar intrebarile sale ramasera fara raspuns. Entitatea se misca incontrolabil in jurul cercului asteptand nerabdatoare.

„Hai Maria, gandeste, gandeste, trebuie sa iti fi spus Oma ceva. Cu sigranta ti-a spus, gandeste, gandeste.”

Dupa cateva momente care au parut o eternitate, ii veni o alta idee. Era singura varianta, ultima incercare. Cauta cu febrilitate ceva cu care sa scrie. Vazu un creion pe dusumea insa era in afara cercului si asta ar fi insemnat ca se arunca direct in prapastie. Disperarea o incolti din nou asemeni unei haite flamande. Stia ce are de facut dar.. nu avea cum. Stranse pumnii in deznadejde iar unghiile muscara adanc din canea palmei. O durere ascutita si Maria intelese ce avea de facut. Incepu sa scrijeleasca cu unghiile in nervurile dusumelelor.

De mult, bunica ei i spusese ca atunci cand nu reusesti sa invingi de unul singur, unica speranta este sa te aliezi cu un inamic al inamicului tau. La momentul respectiv Mariei i se paruse foarte Sun Tzu aceasta afirmatie ei si mai degraba o chestiune de principiu decat un lucru care iti poate salva viata la un moment dat. Acum stia ca se inselase, caci spusele bunicii urmau sa o salveze.

Studiase de curand niste sigilii, un fel de desene ciudate care au aparent proprietatea de a deschide drumul entitatii respective in lumea noastra. Ca orice persoana hotarata sa-si testeze limitele, Maria se decisese sa incerce unul dintre acele sigilii, nici mai mult nici mai putin decat sigiliul Sfantului Mihail. Daca ar exista un lant trofic al entitatilor, Sfantul Mihail ar fi in varful acestuia. Experienta o lasase fara suflare la modul propriu caci prezenta arhanghelului poate fi extrem de......impunatoare sa zicem. Ingerii, in general, nu sunt entitati prietenoase si contrar opiniei generale, scopul lor nu este acela de a protejeze omenirea.

Aceasta era ultima resursa, ultima idee de scapare a Mariei. Termina de scrijelit sigiliul si isi concentra toata energia in acel desen din podea in care statea toata speranta ei.

Cateva momente mai tarziu, cand sarea aproape ca disparuse de pe podea iar entitatea isi facea loc cu pasi mici printre grauntele ramase, Maria simti un miros fraged de migdale si flori de camp si o presiune puternica in piept de parca cineva atat de mare intrase in acea camera incat tot aerul fusese dislocat. Aceasta este ultima amintire a Mariei inainte de a se prabusi fara de simtire pe dusumeaua camerei ei.

Evanghelia dupa Satan de Patrick Graham - A thriller with no thril

Am participat de curanad la un concurs lansat pe blogul Editurii Nemira despre activitatile contemporene ale unor nenumite "personaje necurate", autorii acestui concurs fiind inspirati de titlul cartii ce era oferita drept premiu, Evanghelia dupa Satan scrisa de Patrick Graham. Un titlu promitator, o coperta pe masura si o asezare in pagina ce permite manuscrisului sa se transforme intr-unul "cu greutate" la propriu vorbind, semanand astfel cu evangheliile adevarate; semn ca echipa de marketing a facut o treaba buna si nu s-a abatut de la brieful primit.

Subiectul concursului, indeajuns de colorat incat sa iti ofere o ampla mobilitate a imaginatiei a starnit interesul multor surferi de internet, printre care si al meu. Astfel ca, m-am apucat cu sarg sa scotocesc prin cotloanele intunecate ale imaginatiei mele, acolo unde se ascund personajele necurate, si sa le constrang sa iasa la lumina, cu fumigatii daca altfel nu se poate.

Nu am castigat niciodata un premiu astfel ca, pot spune cu sinceritate: "Spre marea mea uimire" depresia personajului meu necurat a inmuiat inimile organizatorilor astfel ca el s-a aflat pe lista fericitilor castigatori.

Am mers la Editura Nemira sa imi ridic premiul dupa care, cu respiratia taiata de emotie am inceput sa citesc cartea. Dupa primele zeci de pagini m-a cuprins o usoara dezamagire dar, cum speranta moare ultima, am continuat sa citesc.

Din punctul meu de vedere cartea este transcrierea stangace a unui thriller hollywoodian de clasa B, cu mult prea mult ketchup pentru a mai semnifica ceva si mult prea putin substanta.
Intriga este slaba si neverosimila iar desfasurarea evenimentelor liniara si foarte previzibila.

Totul porneste de la momentul in care Iisus, fiind el pe cruce si in chinuri groaznice, renunta la Dumnezeu devenind, instant Ianus, fiul Satanei. O metamorfoza brusca la care nu se ofera alte explicatii logice sau ilogice. Mai mult decat atat, in acelasi moment se metamorfozeaza si apostolii lui Iisus devenind astfel apostolii lui Ianus. Ce este si mai interesant este ca, dupa ce il dau jos pe Ianus de pe cruce, apostolii proaspat metamorfozati se apuca de scris Evanghelia dupa Satan, ceea ce inseamna ca probabil le-o dictase Ianus, stand el confortabil pe cruce.

Un alt lucru pe care l-am remarcat este ca aceasta carte sufera de o totala lispa de interes din partea autorului ei. Spun acest lucru pentru ca anumite detalii ar fi sunat mult mai bine daca ar fi fost cercetate si studiate inainte de a fi aruncate in paginile cartii. Un exemplu ar fi lista de demoni cu care exorcistul Carzo se converseaza la telefon - scena de-a dreptul hilara de altfel - printre care figureaza si Ganesh, divinitate vedica a bunastarii. Si asta ca sa nu intram in detalii cum ar fi culoarea neagra-violet a aurei dragei de Marie Parks atunci cand i se spune ca va muri. Nu trebuie sa fii student la arte ca sa stii ca albul si negrul nu sunt culori deci nu exista in natura si nici in aure. Ignorance is not always blessed.

Ajungand la capitolul imaginatie sau mai precis lipsa ei, putem gasi in paginile cartii un anume preot Alameda care seamana uimitor de mult cu parintele cu acelasi nume din pelicula Stigmata si un atac al unor zburatoare care si-ar dori sa semene cu Pasarile lui Hitchcock fara insa a avea succesul scontat.

Din capitolul neverosimil-distractiv puteti citi o scena in care parintele Jacomino, crucificat si in agonia mortii, gaseste energia unui dialog erudit de cinci pagini.

Exemplele pot continua insa cred ca este mai bine sa ma opresc aici. Concluzionand, acest thriller are potentialul de a deveni o lectura distractiva dar cam atat.

Poveste cu Monstri

Era o dupa-amiaza calduta de toamna in care soarele imbujora obrajii copiilor. Frunzele aramii se jucau in adierea vantului iar clinchetul lor diafan parea ca intoneaza o arie dintr-o opera binecunoscuta. Lorena se juca in parc impreuna cu parintii ei si era cel mai fericit copil de pe planeta.

Asa isi imagina Lorena, cea din zilele noastre, acea minunata zi pe care o retraia la infinit si pe care o imbunatatea de fiecare data adaugandu-i detalii colorate. Era una dintre cele mai frumoase amintiri ale copilariei ei de care se agata cu disperare pentru a-si pastra umanitatea si sanatatea mintala.

Nu stia daca afara este zi sau noapte si cu atat mai putin daca este toamna. Era inchisa intr-o camera minuscula cu pereti crapati si cu gratii in dreptul geamului aflat la mai mult de doi metri de la nivelul solului. De la inaltimea ei, Lorena nu putea vedea nici macar cerul. Usa era metalica si foarte solida iar cand se deschidea facea un zgomot sinistru, un scartait terifianta pe care Lorena il avea infierat in memorie.

Un fior de teama i se raspandi in organism si ganduri teribile dadura navala. Isi amintea... Din nefericire insa isi amintea lucruri pe care si-ar fi dorit sa le uite pentru totdeauna, traume incredibile, monstrii reali. Lucruri atat de ingrozitoare incat si-ar fi dorit ca mintea ei le fi blocat.

Nu mai stia cand vazuse lumina zilei ultima oara. Trecuse oare o zi? o saptamana? o luna? Timpul isi pierdea valoarea iar absenta liniaritatii lui o facea pe Lorena sa se simta foarte vulnerabila. Rememora locuri familiare, studioul in care lucra, apartamentul in care locuia. Restul erau numai fragmente, bucati imprastiate de amintiri: un buchet de flori in vizorul usii, o cearta cu un vecin galagios, o dragoste pierduta, o frantura a unei stiri la TV care anuta existenta unui criminal in serie in orasul in care locuia, etc.

Dintre toate aceste amintiri faramitate si zdrobite, cea mai valoaroasa era chiar cea de pe urma, cea referitor la stirea TV. Nu avusese timp sa asculte toata stirea la momentul respectiv insa isi amintea ca victimele fusesera abuzate si li se gasisera urme de droguri in sistem. Un fapt ciudat era acela ca victimele erau gasite sfasiate ca atunci cand un animal salbatic le-ar fi atacat.


Toate eceste detalii ii navalisera in minte inca din primul moment al incarcerarii sale, incercase sa lupte, sa se opuna insa dupa un timp nu mai reusea sa gaseasca in ea forta necesara, mai ales ca drogurile ii provocau perioade lungi de inconstienta. Nu isi putea aduce aminte cum a ajuns acolo, cum fusese rapita.

Nu-i vazuse niciodata fata omului care intra periodic in carcera ei si asta pentru ca era in permanenta acoperita cu o masca asemeni celei pe care o poarta chirurgii cand intra in operatie. Isi dorea sa ii poata vedea fata macar o data pentru a-l putea umaniza, pentru a putea intelege ca este doar un om, cineva care putea sangera la fel ca ea si nu un monstru mitologic, o creatura a infernului imposibil de invins. De fiecare data cand auzea pasi pe culoarul ce trecea prin fata usii sale, sangele ii ingheta in vine. Era asemeni mielului ce-si asteapta taierea. Stia insa ca nu este singura victima, auzea tipete disperate, urlete de groaza trecand prin peretii grosi ai carcerei sale. Mai erau si altii ca ea, inchisi, chinuiti, molestati.

In seara aceea Lorena isi imagina mobilierul suftageriei sale proiectat in interiorul carcerei. Dintr-o data ambianta devenise mai calda. Incepu sa se plimbe agale printre piesele de mobila imaginare, avand grija sa nu loveasca ceva. Se aseza pe pat sau mai bine zis pe cimentul rece si umed si isi deschise o carte, o carte pe care nu apucase sa o termine de citit asa ca acum incerca sa ii imagineze un final fericit. Simtea mirosul de cafea proaspata ce-i ascutea simturile si adierea plapanda a vantului de vara ce razbatea prin ferestrele larg deschise.

Undeva in camera alaturata se auzira niste pasi. Trebuie sa fie Tiberiu, se gandi si un zambet strengar ii aparu pe buze. Zgomotul de pasi se apropie dupa care se opri busc. Lorena facu doi pasi inainte vrand parca sa vina in intampinarea iubitului ei insa dupa o scurta pauza, un zgomot ca un zdruncinat puternic se auzi urmat de un scartait sinistru.

Dintii Lorenei incepura sa clantane involuntar, se refugie intr-un colt al carcerei cu mainile deasupra capului, scancind ca un copil si tremurand din toate incheieturile. Cu ochii stransi incercad parca sa izgoneasca acea aratare monstruoasa. Stia ca cineva intrase in celula ei insa nu voia sa stie, nu voia sa vada, nu, nu.

Nu se intampla nimic in urmatoarele minute astfel ca, Lorena isi lua inima in dinti si deschise ochii. Se afla intr-o camera cam de aceleasi dimensiuni ca si celula ei insa mult mai intunecoasa si mai rece. Un bec chior se clatina in mijlocul tavanului fara sa lumineze mai mult de un sfert din camera. Se sprijini cu mainile de podea pentru a se ridica in picioare si a porni in explorarea acestei noi cutii de chibrituri in care era inchisa.

Pe jos era ud si lipicios. Isi sterse mainile pe lateralul bluzei dupa care se uita absenta la palmelei ei incercand inca sa dezvaluie misterul prin care ajunsele in acea camera. Ochii i se pironesc in palme si, socata, incearca sa isi curete mainile pe marginea bluzei tremurand din ce in ce mai tare. Dar nu vrea sa se ia. Nu vrea! Mainile ii erau pline de sange. Sange proaspat ce baltea pe cimentul denivelat al celulei. Intr-una din aceste balti, luna plina se refelecta crud devenind astfel singurul martor al acestei tragedii. Ridica ochii inecata de groaza si cerceta cu atentie peretii incaperii. Camera aceea era un abator.

Dintr-un colt intunecat al camerei, un marait amenintator se ridica pana la urechile Lorenei. Parea sa fie un animal mare, nimic din ce stia nu putea scoate sunetele acelea. „Deci asta se intampla cu victimele, de asta erau sfasiate cand le descopereau cadavrele” se gandi ea infiorandu-se de sfarsitul care o asteapta. Groaza o pironi locului asteptand ca fiara sa faca o prima miscare. Nu putea vedea nimic, auzea doar maraitul dandu-i tarcoale din ce in ce mai aproape, din ce in ce mai flamand si mai insetat de sange proaspat. Adrenalina ii facuse simturile si refelxele de o suta de ori mai ascutite. O liniste asemeni celei inaintea furtunii o cuprinse. Acum era pregatita.. orice ar fi.

Totul se petrecu intr-o fractiune de secunda. Fiara sari si o puse la pamant iar Lorena isi infipse cat de adanc putu mainile in grumazul monstrului strangand cu toate puterile care ii mai ramasesera. A avut senzatia ca a durat ani pana cand, sufocata, bestia ramase inerta pe cimentul inchisorii.

Cu o privire demnta in ochi, acoperita de sange si clatinandu-se amenitator, Lorena se ridica si se indrepta catre usa masiva de fier care, spre mare ai surprindere era dechisa. Iesi si continua sa mearga tinandu-se de pereti, cautand o usa. Isi arunca privirea asupra coridorului lung si ramase uimita sa vada cate carcere erau. Nu avea timp acum sa ii salveze pe toti, nu putea sa se opreasca din drum pentru ca stia ca daca se opreste nu va mai gasi in ea forta sa continue apoi.

Continua sa mearge, avea senzatia ca a mers kilometri intregi desi privirea ii spunea ca nu s-a indepartat mai mult cativa zeci de metri de locul supliciului ei. Intr-un final gasi o usa care parea sa fi fost folosita candva drept iesire de urgenta in caz de incendiu pentru ca avea inca insemnele specifice. Iesi si continua sa merga pana cand picioarele refuzara sa o mai asculte. Voia sa puna
o distanta cat mai mare intre ea si acel loc.

Cand incepu sa se lumineze era deja in fata apartamentului sau. Faptul ca se aflat acolo era raspunsull tuturor rugaciunilor pe care le inaltase, raspunsul tuturor lacrimilor pe care le varsase, tot ceea ce si-a putut dori vreodata. Cauta cheia in ciubarul plantei ornamentale de pe culoarul principal, acolo unde o lasa de obicei, descuie usa si inra in apartament. „Acasa! In sfarsit Acasa!” se gandi ea usurata.

Voia sa faca un dus, sa-si schimbe hainele si apoi sa plece la politie pentru a incerca sa ajute si celelalte victime ramase in urma. Deschise televizorul; voia sa stie ce data era, oare cat timp fusese inchisa? Schimba grabit canalele.. la un moment dat o imagine cunoscuta ii atrase privirea si comuta telecomaada pe acel canal.

Era imaginea uneia dintre victimele a criminalului. Un medic legist ii analiza ranile in timp ce politistii emiteau ipotezele unei crime ritualice sau unui varcolac. Ochii Lorenei aproape ca se lipira de ecran. Trei secvente mai tarziu, investigatorii descopera o alta victima a criminalulu si renunta la ipoteza crimei ritualice. Lorena recunoscu si ce-a de-a doua victima din ceea ce isi aducea ea aminte ca fiind o stire TV. Era de fapt un serial politist de televiziune.

Nu mai intelegea nimic...

Cateva minute mai tarziu, serialul se intrerupse brusc.

„Intrerupem programul normal pentru o stire importanta. In cursul acestei nopti o pacienta a Clinicii de Psihiatrie al Spitalului Sfanta Paraschiva a omorat un asistent si a evadat. Femeia sufera de o boala ce nu-i permite sa separe lumea reala de halucinatiile bolii fiind astfel extrem de periculoasa”. In timp ce stirea se deruleaza pe ecran aparu o fotografie a unei fete zambitoare ce semana exceptional de bine cu ea.

Imagini incepura sa se buluceasca in mintea ei. Cea a unui barbat cu o seringa in mana se suprapuse peste imaginea fiarei iar ochii monstrului se metamorfozara in cei ai barbatului pe masura ce viata se scurgea din ei.

Iesi pe balcon, respira adanc dupa care ramase cateva minute admirand privelistea orasului care abia incepea sa zumzaie. Apartamentul ei de la etaul sapte ii oferea o priveliste panoramica desavarsita asupra intregii zone. Aerul rece al diminetii ii trezea simturile. Era mai plina de viata ca oricand.

Pasi hotarate pe marginea balconului mentinandu-se intr-un echilibru precar, arunca o ultima privire spre orasul pe cale sa se trezeasca dupa care isi lasa greutatea sa o conduca. Isi tinu ochii larg deschisi si mainile desfacute intr-o imbratisare eterna.

Un Concurs al amintirilor - Stephen King - Salem's Lot

Descoperisem cartea cu doar cateva ore mai devreme, cand ma intorsesem de la scoala iar acum eram deja cufundata iremediabil in lumea ei. Imagini mi se buluceau in fata ochilor. Citeam grabit, cu sufletul la gura, sorbind fiecare cuvant, fiecare inteles ascuns. Semnele de punctuatie alergau bezmetice de-a lungul paginilor. Totul se intampla acum, aici, in fata ochilor mei cu o viteza ametitoare. Citeam pasaje intregi tinandu-mi respiratia de emotie. Imi simteam pulsul in gat zbatandu-se disperat iar degetele strangeau inconstient paginile cartii ca atunci cand apropierea de cineva drag iti da curajul sa continui.

Intunericul se asternu greori dezvaluind incet dar sigur ororile noptii.

O liniste apasatoare mi se strecura printre ganduri ca un semnal de alarma. Pentru un moment, totul disparu de ca si cum cartea care isi lasase monstrii sa umble liberi prin mintea mea ii surghiunise acum, din nou, in interiorul paginilor sale. Am ridicat ochii si am inceput sa ma reconectez la realitae. Aveam nevoie de asta ca de o gura de aer dupa o scufundare prelungita. Trebuia sa constientizez ca totul se intampla acolo, in carte, in oraselul Salem’s Lot imaginat de Stephen King si nu aici, in camera mea din Braila.

Cand m-am dezmeticit, afara incepuse sa ploua frenetic iar vantul vuia infricosator trosnind crengile copacilor, victime inocente ale acestui carnagiu. Stropi mari se izbeau cu cruzime de geamul camerei mele in timp ce gemetele de durere ale copacilor imi rasunau in auz asemeni unor strigate disperate de ajutor. Un tunet se rostogoli pe cer iar ecoul sau fu inghitit de abisul furtunii aproape instantaneu. Am tresarit si, incercand sa ma agat de orice frantura de realitatea, am inceput sa calculez distanta la care se aflau norii de pamant. Opt secunde mai tarziu cerul se lumina dand la iveala peisajul dezolant al unei batalii deja pierdute.

In camera, intunericul navalea in toate partile bulucindu-se haotic, umbre, fantasme, monstri erau toti acolo si toti tinuti la distanta de lumina unui singur bec, cel al lampii de citit. Am respirat adanc ca atunci cand iti iei inima in dinti sa faci ceva de care iti este teama. Eram pe cale sa eliberez din nou monstrii din paginile cartii.

Am reluat lectura de la confruntarea dintre vampir si preot. Imi amintesc franturi de ganduri si imagini care imi treceau prin minte atunci. Incercam sa ma conving ca indiferent ce se intampla, in final binele invinge. „Trebuie!”, „Dar ce se intampla?” , „Nu te lasa intimidat”, „Credinta este o arma infailibila”, „Nu-l asculta! Incearca disperat sa te dezarmeze dar nu va reusi.... sau...poate.... are dreptate... iar tu stii asta...credinta ta este ciobita.”, „Indoiala, nesiguranta, el simte tot si foloseste asta impotriva ta.”, „Iar acum ca ai inteles este deja prea tarziu”,„Nimic nu te mai poate salva”, „Totul e pierdut!”.

Citeam absorbita in paginile cartii, transpusa in alta dimensiune si cu rasuflarea taiata, sperand intr-un miracol. Dar binele nu invinge intotdeauna. Ce lectie tragica.

La un moment dat un val de aer rece mi se lovi de fata. Am ridicat incet ochii din carte ca atunci cand iti este teama de ce ai putea vedea cu toate astea insa nu te poti abtine sa nu privesti. Am stat asa, cu respiratia taiata, fara sa vad ceva in fata ochilor cateva fractiuni de secunda. Intr-adevar, creierul are capacitatea de a te proteja de ceea ce vezi. Intunericul luase forma umana. Era acolo, in camera mea, la doi metri de mine si adulmeca asa cum fac lupii inainte sa-si atace prada.

Un amestec irezistibil de groaza si curiozitatea mi se raspandi in vene asemeni unui drog paralizant. Fiecare nerv din corpul meu striga, urla in disperare PERICOL! insa nimic nu avea efect. Incremenisem, cu ochii larg deschisi si cu inima batandu-mi sa-mi sara din piept, urmaream inevitabilul producandu-se.

Pasind atat de usor incat parea ca pluteste, forma se apropie mai mult de mine. Pe masura ce inainta am inceput sa simt un miros greu, o combinatie gretoasa de pamant reavan si mirosul dulceag de putrefactie. Asteptam, asemeni prazii inoculate cu venin, inerta, sosirea pradatorului.

Acum era inde-ajuns de aproape pentru a-i vedea trasaturile fetei si ..ochii... Ochi aceia hipotici ce pareau ca deschid insusi abisul etenitatii. Ochii aceia in care te-ai fi cufundat cu buna stiinta indiferent daca asta ar fi insemnat suferinta eterna.

Am simtit o atingere cadaverica in podul palmei urmata de senzatia unui lichid caldut ce se prelingea pana in varfurile degetelor. Simteam picaturile desprinzandu-se alternativ cand de pe un deget cand de pe altul si o placuta senzatie de caldura imi cuprinse corpul. Ma simteam in deplina siguranta scufundandu-ma parca intr-o imensa mare atemporala. Corpul meu, lipsit de greutate, plutea in deriva intr-o senzatie indescriptibila de liniste interioara.

Un zgomot infundat, ca atunci cand scapi ceva greu de la o inaltime considerabila, se auzi undeva in fundal, urmat de contururile nedefinite a doua voci. Mi-am mijit cu greu ochii. In camera era lumina iar soarele imi zambea strengar din partea cealalta a universului. M-am uitat la ceas si, total nesurprinzator, intarziasem deja la scoala. Am sarit din pat ca arsa si am inceput sa ma pregatesc de plecare. Cand usa camerei mele s-a deschis, m-a intampinat o privire de gheata, ne dispusa sa imi acorde circumstante atenuante. Am cautat in graba o scuza iar prima care mi-a venit in minte, nu si cea mai plauzibila insa, a fost ca nu am putut dormi din cauza furtunii de aseara.

Pentru un moment am avut senzatia ca se face frig in jurul meu pentru ca privirea de gheata ma tintuise cu atata hotarare locului incat n-am mai putut continua argumentatia. Dupa cateva momente a continuat sec: ”Cred ca ai visat pentru ca azi noapte nu a fost nici o furtuna.”

Putin intrigata insa si bucuroasa pentru ca asta insemna ca tot ce „se intamplase” noaptea trecuta fusese numai in imaginatia mea, am plecat alergand spre scoala. Pe drum insa m-am surprins scarpinandu-ma fara motiv la incheietura mainii drepte. Cand m-am uitat am avut senzatia ca totul in jurul meu incepe sa se roteasca din ce in ce mai rapid. Aveam o zgarietura adanca de-a lungul incheieturii.

Am decis, cateva minute de cosmar mai tarziu, ca probabil ma zgariasem accidental in timp ce dormeam. „Asta trebuia sa fie explicatia” am gandit eu usurata. Mai ales ca vampirii nu exista, nu-i asa?

Un Concurs al Amintirilor
http://www.nemira.ro/blog/un-concurs-al-amintirilor

Concurs cu Personaje Necurate

Un tanar iesi din cafeneaua BonTon si se indrepta grabit catre serviciu.Drumul prin gangul Florilor scurta la aproape jumatate timpul in care ar fi putut ajunge la locul de munca asa ca nu ezita.
Inainta hotarat cu mintea la acel lucru important care devenise acum si urgent. La un moment dat, ridica privirea si se trezi in fata unei uriase limbi de foc de un albastru intens. Suspendata in aer la aproximativ jumatate de metru, flacara brazada cerul cu limbile sale uriase raspandind un puternic miros de sulf. Tipete de groaza si gemetele infioratoare razabateau prin aceste flacari ce pareau ca mistuie insasi viata.
Unicul spectator al acestui spectacol inedit se uita inmarmurit si cu gura usor intredeschisa pentru cateva secunde. Clipi brusc de parca ar fi vrut sa indeparteze acea imagine din mintea sa.
- Wow,spuse tanarul intr-un final,super fain trucul. Si chestia cu tipetele…chiar veridica. Aproape ca am crezut. N-am priceput insa ce era cu sulful. Eu zic sa mai lucrezi la aspectul asta. Uite, iti las cartea mea de vizita, ma cam grabesc acum dar sper sa vii la o auditie. Suntem in cautarea unui specialist in efecte pirotehnice pentru urmatorul nostru film si cred ca tu esti persona potrivita.
In spatele perdelei de flacari albastre se puteau intrezari doi ochi bulbucati de uimire. Totul s-a petrecut intr-o fractiune de secunda. Iata de ce, chiar si dupa ce tanarul plecase indreptandu-se netulburat catre serviciu, cei doi ochi ramasesera la fel de bulbucati uitandu-se in gol. Se auzi un suspin adanc, iar flacara disparu brusc luand cu ea atat efectele sonore cat si pe cele olfactive.
Batranul intra in casa si se indrepta greoi catre sufragerie unde il astepta „jumatatea sa”, o batrana cu parul alb si o privire iscoditoare. Se asezara amandoi la masa rotunda din mijlocul camerei cu cate o ceasca ce ceai in fata.
-Ma simt total inutil spuse batranul cu o expresie de o tristete ireversibila pe fata.
-Nu te intrista, spuse batrana. Toti batranii se ciocnesc de un sentiment de inutilitate la o anumita varsta.
-Dar eu nu sunt orice batran!spunse el aproape enervat. Da, stiu, cresc repede insa ATAT de repede? Adica hai sa fim seriosi, au numai 2000 de ani. Cat de mult pot invata in 2000 de ani?
-Aparent indeajuns de mult incat sa nu mai creada in noi. Cred ca este timpul sa mergem acasa. Si uite, ca sa nu mai fii suparat, data viitoare poti sa creezi tu lumea. Ce zici?


http://www.nemira.ro/blog/concurs-cu-personaje-necurate

http://www.nemira.ro/blog/concurs-cu-personaje-necurate-castigatorii

The useless extension of a more interesting tumor

One year and a half ago I found out I have a tumor that for my age, under 30's, is quite ...let's just say unexpected. From all I've read, this type of tumor appears sometime after 40's IF there are other elements that converge such as the genetic background etc. Bottom line, people with 20 something years don't make this tumor, that's the conclusion of all the medical papers and documents that I've read. And yet, here I am, not only that I grew this kind of tumor but it also has the size of a small melon. I feel so special... You have no idea...

Of course, I started visiting doctors and getting opinions. I must have visited at least a dozen only in the last year. Everybody told me I should have it operated but for me that is the last available option IF I don't find a treatment. I started searching the internet and, what do you know, there are treatments and I stated wondering why none of the doctors I've visited told me anything about this.

The answer came a few days ago when one of the doctors made a "joke" saying that he's not going to tell me his opinion unless I decide to operate my tumor at that hospital. I also understood some other doctors' reactions who asked me if I can rest in the hospital for an immediate intervention. It's not my welfare that their interested in, it's my tumor. Somehow it got scientifically more important that me.

I asked one doctor what are the chances that I live a normal life after the operation and he said "seeing and doing"; something like "I'll cut you open to analise the tumor but that happens with you afterwards is not as important". I know that there are no guarantees, that nobody can tell me exactly what's going to happen but "seeing and doing" is not exactly the professional attitude I'm looking for. But than again what do I know? I'm just a guinea pig with an attitude.

Maybe at this time, being so big, there is no other option than surgical. I do understand that and I'm preparing myself but I'm looking for a doctor who is at least as interested in my recovery and my welfare as he is in my tumor. Haven't found him/her yet. I'll keep looking.

Best Cat Support Ever

I'm sorry for bothering you kitty but you were too good to miss :)

Bucharest yesterday

Here are some pictures I took yesterday before the storm:



The next ones might need a little explaining. It's a side walk over a bridge where a lot of accidents happen. The metal protection between the sidewalk and the highway looks like this so if you ever pass by this bridge which by the way is close to a big university, a church and a park, pray for luck, a lot of it.

And this is some broken glass from the most recent accident which happened last week:

Welcome to Baneasa Airport

People never cease to amaze me. But hey, that makes life more interesting, right?

Today I needed to accompany someone to the airport so I woke up quite early. We called a cab and got to the airport 45 minutes and two wrinkles later, after enduring crazy traffic, angry Monday morning people and honks, a lot of honks.

There are two access gates to the airport, one of the two, particularly the Departures was blocked and you will never guess why.

There were two women, one was cleaning the floor and the other one was making sure nobody passed by so the wet floor won't get dirty again. She would post herself in front of you and inform you very stiffly that you can't pass because you'll leave marks on the wet floor. She was more vigilant than a "police line".

I might have been a little sleepy but the first thing that I did was to look for a "candid camera" because that was the only logical explanation I could think of at the time. To my total disappointment but not to my surprise I found no camera and realized the hard truth. It was not a joke, she was actually preventing people from entering the airport because the floor was being cleaned.

We had to wait about 20 minutes until the floor got cleaned AND it dried in order to enter the airport.

I don't know if "incredible" is the word to describe this but I'm pretty sure that these airport services are unique in the world.

The warm welcome continued when we got to the information desk to ask for clarifications regarding the flight which was delayed 4 hours and got the following answer: "It's not my problem, deal with the airline company".

Trust me, you really need a lot of control to cope with that. Maybe it's because it's Monday or maybe it's because it's the 13th, I don't know but I think that in days like this they should really give people their money back, close down, go home and come back when they feel more client oriented.

The flight hasn't took off yet so I bet this is going to be a long day. I wanted to say "a long Monday the 13th" but as much as I would like to believe that these things happen only accidentally and ruled by bad luck I know that it's actually the real, constant and undisputed reality of all days.

Eye of a Toad and Tail of a Lizard

I have recently read a very interesting book. But before I tell you about it I should probably say that I am interested in all that involves traditions, myths and superstitions. All those give important inside into people's values and priorities in life. I'm not talking here about people who live in the big cities because as important as they are economically they fail to represent the heart of a nation. I also live in a big city so I include myself when I say that. This is just something that I've noticed while traveling.

Now, getting back to the book I read, the interesting thing I learned is that, apparently, eighty percent of the swear words today are actually contractions of old curses. That makes you wonder a little bit, doesn't it? How many people have you cursed today?

The strength of a curse was given, not only by the magic of the spoken word but also by the social status of the person who would say it. So, the more important you were in the community, the more powerful was believed to be your curse.

I found that the belief that words, pronounced in the right manner, can alter the universe is present in many cultures; the most common would be the prayer. In Torah, for example, it is said that if the word Adonai is pronounced properly the world as we know it will disappear. Thank god no one succeeded.

On daily basis we pray to get to work in time or we swear the horrific traffic but we are all, from time to time, in touch with our superstitious selfs, rather we realize it or not.

My Life, My Dream, My JasminTree

When I was little, my parents use to have a jasmine tree in the front yard. For me, that tree was magical in spring. It was the highlight of my day, everyday. I would pass by it everyday on my way to school and anoint my senses with its perfume. It almost became a good luck charm.

I don't know if you ever remembered places or events by their smell rather than by an image or a sound but I do. For me, jasmine perfume became the reminder of everything home stood for: the early Danube breeze, my favorite apple tree in the yard, my mom's voice, a safe and tranquil environment, everything that was familiar to me I could find by exploring that perfume.

Unfortunately, I never found an incense or a perfume that would smell exactly like my childhood jasmine tree. If I did, I think I would have bought a huge quantity so that I could feel like home everywhere in the world.